Acum că a trecut de miezul nopții și că am terminat și al doilea sezon din Desperate Housewives, m-am pus în fața laptopului să scriu o postare la care am rumegat toată dimineața. Ultima experiență într-un spital din România - Craiova.
Mă refer aici la Spitalul de Urgențe Nr. 1 din Craiova, care este practic cel mai mare - cred - din județ.
Prima oară când am fost internată în spitalul acesta a fost acum 18 ani, când aveam 2 ani și am răcit la plămâni. Totul s-a terminat cu multe injecții enervant de dureroase, atât de dureroase că încă îmi aduc aminte – și se spune că nu-ți poți aduce aminte elemente de la o vârstă așa mică. De atunci îmi mai aduc aminte că toată lumea ținea mâncarea între geam și gratiile din afara geamului, pentru că nu aveau frigidere, iar mâncarea din spital era oribilă.
A doua oară când am fost internată în același spital a fost acum 10 ani, când am avut o răceală gravă combinată cu alergie și ceva astm. Atunci am fost internată în primă fază la Reanimare, unde am stat vreo 2 sau 3 zile. La reanimare, secția pentru copii și gravide, a fost în regulă. Eram două persoane într-un salon mare, curat, cu geamuri transparente, unde asistentele erau în mare parte amabile și verificau foarte des starea pacienților. Condițiile aveau ceva în comun cu cele ale spitalelor pe care le vedem prin filme. După Reanimare, am fost transferată într-un salon cu 3 paturi, secția copii. Era o baie comună la 2 camere. Nu-mi aduc aminte ce am mâncat o săptămână cât am fost internată, știu doar că nici nu mi-a trecut prin cap să mănânc la cantina spitalului. De fapt, știu că asistentele urlau pe hol "hai la masă", dar nu se interesau dacă acei copii internați chiar mănâncă ceva. Adică O.K., nu mănânci la masă, dar măcar mănânci ceva?
Camera de spital avea pereții jupuiți, paturile vechi, lenjeria pătată, niște noptiere de fier ruginite în interiorul sertarelor. Privind înapoi, era chiar bine.
A treia oară când am ajuns să am nevoie de serviciile spitalului menționat a fost azi dimineață, când am sunat salvarea din cauza unor probleme cu spatele în care simțeam c-o să mă rup în două. Nu dormisem toată noaptea de durere și abia-mi ținusem voma înăuntru. M-au privit dubios băiețașii de la salvare, gen, n-ai altă treabă decât să vii cu durere de spate la urgențe?! Am ajuns la spital, așteptam să-mi facă fișa, când mai apare un asistent și-ntreabă superior:
Ce problemă are fata?
O doare spatele, spune unul dintre băiețașii de la salvare cu un ton de eu le știu pe toate.
Mi se pare și normal să vii la urgențe cu durere de spate, răspunde ironic celălalt.
Aveam ochii unflați de la plânsul de durere după o noapte întreagă, aveam buzele schimonosite într-o formă ciudată, pentru că mă dureau rinichii sau ce naiba m-o mai fi durut, dar n-am zis nimic niciunuia. Probabil că n-aș mai fi primit nici măcar o perfuzie cu algocalmin, care e standard, singurul lucru pe care ți-l oferă.
M-au pus să fac analiza de urină. M-au trimis într-o baie. O baie FĂRĂ curent electric, cu W.C.-ul care era să cadă dacă i-ai fi dat un bobârnac, cu o duhoare ce mirosea de la 5 metri distanță, cu murdărie pe jos, cu rugină la robinet. FĂRĂ curent. Am închis ușa, întuneric complet. Descurcă-te Fred Flinstone, welcome to Romania 2014!!!
După asta, a trebuit să fac o perfuzie. Privind în jur la toți bătrânii de acolo și auzind cum urlă doctorii la ei, m-a bufnit plânsul. Și o durere de cap. Am vrut să mă ridic, să-mi scot branula din venă și să fug. Am zis că imediat ce termin cu antibioticele mă duc în București și stau beată o săptămână plângând de mila a ce am văzut azi.
Nu e normal ca un doctor să urle la pacienți. Nu e normal să-i bruscheze, să îi dea afară din cabinetele și așa infecte.
Nu mai vreau să trăiesc într-o astfel de țară. În ultimul an am zis că tot mai bine e în România, că e acasă și stii cum să te descurci, că ești obișnuit, dar în situațiile astea nu ai ce să faci. Dacă ai 60 de ani și nimeni să aibă grijă de tine, o să mori, dar nu din cauza bolii. Or să te omoare doctorii. Deci cândva o să plec de tot și n-o să mă mai întorc. Și sper ca în timp țara asta să se ducă naibii.
- miku
Mă refer aici la Spitalul de Urgențe Nr. 1 din Craiova, care este practic cel mai mare - cred - din județ.
Prima oară când am fost internată în spitalul acesta a fost acum 18 ani, când aveam 2 ani și am răcit la plămâni. Totul s-a terminat cu multe injecții enervant de dureroase, atât de dureroase că încă îmi aduc aminte – și se spune că nu-ți poți aduce aminte elemente de la o vârstă așa mică. De atunci îmi mai aduc aminte că toată lumea ținea mâncarea între geam și gratiile din afara geamului, pentru că nu aveau frigidere, iar mâncarea din spital era oribilă.
A doua oară când am fost internată în același spital a fost acum 10 ani, când am avut o răceală gravă combinată cu alergie și ceva astm. Atunci am fost internată în primă fază la Reanimare, unde am stat vreo 2 sau 3 zile. La reanimare, secția pentru copii și gravide, a fost în regulă. Eram două persoane într-un salon mare, curat, cu geamuri transparente, unde asistentele erau în mare parte amabile și verificau foarte des starea pacienților. Condițiile aveau ceva în comun cu cele ale spitalelor pe care le vedem prin filme. După Reanimare, am fost transferată într-un salon cu 3 paturi, secția copii. Era o baie comună la 2 camere. Nu-mi aduc aminte ce am mâncat o săptămână cât am fost internată, știu doar că nici nu mi-a trecut prin cap să mănânc la cantina spitalului. De fapt, știu că asistentele urlau pe hol "hai la masă", dar nu se interesau dacă acei copii internați chiar mănâncă ceva. Adică O.K., nu mănânci la masă, dar măcar mănânci ceva?
Camera de spital avea pereții jupuiți, paturile vechi, lenjeria pătată, niște noptiere de fier ruginite în interiorul sertarelor. Privind înapoi, era chiar bine.
A treia oară când am ajuns să am nevoie de serviciile spitalului menționat a fost azi dimineață, când am sunat salvarea din cauza unor probleme cu spatele în care simțeam c-o să mă rup în două. Nu dormisem toată noaptea de durere și abia-mi ținusem voma înăuntru. M-au privit dubios băiețașii de la salvare, gen, n-ai altă treabă decât să vii cu durere de spate la urgențe?! Am ajuns la spital, așteptam să-mi facă fișa, când mai apare un asistent și-ntreabă superior:
Ce problemă are fata?
O doare spatele, spune unul dintre băiețașii de la salvare cu un ton de eu le știu pe toate.
Mi se pare și normal să vii la urgențe cu durere de spate, răspunde ironic celălalt.
Aveam ochii unflați de la plânsul de durere după o noapte întreagă, aveam buzele schimonosite într-o formă ciudată, pentru că mă dureau rinichii sau ce naiba m-o mai fi durut, dar n-am zis nimic niciunuia. Probabil că n-aș mai fi primit nici măcar o perfuzie cu algocalmin, care e standard, singurul lucru pe care ți-l oferă.
M-au pus să fac analiza de urină. M-au trimis într-o baie. O baie FĂRĂ curent electric, cu W.C.-ul care era să cadă dacă i-ai fi dat un bobârnac, cu o duhoare ce mirosea de la 5 metri distanță, cu murdărie pe jos, cu rugină la robinet. FĂRĂ curent. Am închis ușa, întuneric complet. Descurcă-te Fred Flinstone, welcome to Romania 2014!!!
După asta, a trebuit să fac o perfuzie. Privind în jur la toți bătrânii de acolo și auzind cum urlă doctorii la ei, m-a bufnit plânsul. Și o durere de cap. Am vrut să mă ridic, să-mi scot branula din venă și să fug. Am zis că imediat ce termin cu antibioticele mă duc în București și stau beată o săptămână plângând de mila a ce am văzut azi.
Nu e normal ca un doctor să urle la pacienți. Nu e normal să-i bruscheze, să îi dea afară din cabinetele și așa infecte.
Nu mai vreau să trăiesc într-o astfel de țară. În ultimul an am zis că tot mai bine e în România, că e acasă și stii cum să te descurci, că ești obișnuit, dar în situațiile astea nu ai ce să faci. Dacă ai 60 de ani și nimeni să aibă grijă de tine, o să mori, dar nu din cauza bolii. Or să te omoare doctorii. Deci cândva o să plec de tot și n-o să mă mai întorc. Și sper ca în timp țara asta să se ducă naibii.
- miku
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu