Am ghearele adânc înfipte în carnea de pe genunchi și-l privesc cum se cațără pe perete, de la pervaz în sus, în scobitura geamului. Știu că-l voi omorî și voi savura spoiala lui cu siguranța că a rămas între două lumi care i-au fost destinate: cartea cu elegiile lui Ovidiu și peretele albastru.
Am ochii larg deschiși, încordați, îmi simt sprâncenele schimonosite, capul mi se clatină, o să cad de pe marginea biroului și o să se spună despre mine că am murit în timp ce omoram un gândac. Mă învârt pe vârfuri printre cutii de iaurt goale, vechi de cine știe când, și cabluri. E o urechelniță. Sau ceva care-i seamănă. Sau un miriapod. Ce viață scârboasă le-a fost dat să aibă, îmi zic. Dacă ar fi să mă reîncarnez, m-aș duce singură în bătaia unei palete de țânțari.
Aud ceasul în spatele meu, văd o umbră plimbându-se prin spate, poate e de vină coada ochiului, a tot început să vadă reflexii. Îmi șterg traspirația de sub ochi și-mi înghit greața.
Îi fac vânt gândacului, vreau să se mute de sub geam, vreau să-l prind pe perete. Se mișcă, în timp ce merge pe cele 10 picioare i se scurge viața și mă gândesc la un păpușar zâmbitor care face același lucru cu noi, dar parcă într-un mod puțin mai brutal. Noi avem parte de eutanasie.
Uite că e ceață, îmi tremură ochii. Îmi ridic pleoapele și-mi aduc aminte că sunt într-o mașină scundă și subțire care merge spre cine știe unde.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu