Hotărâsem cu Mădă. să mergem la restanța de la Literatură Engleză, chiar pe ultima sută de metri. Am zis că nu se poate întâmpla nimic, dacă trecem bine, dacă nu... tot aia e. Am ajuns noi azi la facultate, cam puțini oameni. Vine și profa, erau vreo 20 de oameni. Zice: mergem în amfiteatrul S. . Ce înseamnă asta? Înseamnă că urmează să ne pună pe fiecare în câte o bancă, probabil cu câte o bancă între noi. Așa că am zis că pierdem timpul degeaba, că Mădă nu învățase nimic, eu citisem doar Beowulf (echivalent cu 0.01% in materie), așa că am plecat. Și zice Mădă: știi că e un spectacol stradal, hai să mergem. Și mergem. În Piața Universității, o canapea în care erau băgate două persoane (foto). Ne fâțâim noi pe acolo, zicem să facem poză. Păi îmi pun eu ghiozdanul acolo și hop, "canapeaua" din dreapta îmi scoate portofelul din el și-l bagă dedesuptul canapelei. Desigur, totul cu dialog. Mai facem poze, se mai hlizesc oamenii, mai râdem, mai vorbim, ei englezi, eu paralelă, mai fac și alți oameni poze, portofelul meu dispăruse. Mădă zice tare: păi știi ce, dacă ei nu-ți dau portofelul, hai să luăm canapeaua cu totul. :)) În fine, după vreo câteva minute a scos portofelul prin cealaltă parte a "canapelei" și... mda, se parec ă o canapea a cam râs de mine. A râs de mine la propriu. Fun fun, dar am mai pierdut portofelul ăla o dată și... s-a cam dus amuzamentul. Serios acum, nici norocul meu nu e infinit. :))No bine... păi plecăm noi din Piața Universității, ne ducem pe Lipscani, că știe Mădă de un spectacol la Teatrul de Comedie cu intrare liberă. Și zicem să mergem și acolo, dacă tot am ajuns în zonă. Ce poți să pierzi? Pe drum, alt spectacol stradal, niște francezi de data asta. Cam penibiluți, destul de slabi, aveau o trompetă, o tobă, o bătrânică și o lady care trebuia să facă pe proasta. No, n-a fost frumos acolo, am plecat repede. Plus că tot implicau oameni din public și devenea din ce în ce mai penibil.
Și am ajuns la Teatrul de Comedie. Pe scurt, azi pot să zic că am fost la teatru. Adică pe bune. Acum vreo 2-3 ani am fost în Craiova la O scrisoare pierdută și la Romeo și Julieta. De atunci n-am mai trecut pe la teatru pentru că am văzut o oribilitate de înfățișare a piesei "O scrisoare pierdută", atât de denaturată, de parcă regizorul ar fi uitat că e piesa lui Caragiale. R&J a fost acceptabilă, un fel de acceptabil spre prost. Ideea e că astă seară am văzut două piese cu o interpretare superbă [LATER EDIT: piesele se numesc "ampiticipecreier.com" și "Rețeta dragostei" (se pare că nu reținusem niciuna, atâta smoc de memorie am :)) )]. Poate pentru că era comedie, nu știu, dar a fost bine. Adică a fost autentic. Pe bune. Oamenii din sală erau efectiv în personaje, în povestea lor. Ca și cum te-ai fi teleportat acolo și simțeai fiecare lucru pe care actorii îl făceau. Și cireașa de pe tort? Actorii au probabil toți sub 20 de ani. Deci România... mai ai speranță.
Am râs în seara asta la teatru cât nu am râs în... nu-mi aduc aminte de când n-am mai râs cu lacrimi (plus lacrimi la finalul primei piese. geeenial). Și a fost frumos. A fost frumos pentru că a fost teatru - a fost artă, iar arta inspiră omul de rând. Îl schimbă. Aduce sentimente noi. Destinde. Te aruncă într-o altă lume.
-m.
later edit2: replica preferată a lui Mădă (mi-a adus aminte în mod special să o scriu, așa cum i-am spus, numai că tot am uitat :)) ) - era ceva de genul: să nu uiți de tâmple și de ce ai între picioare, că acolo stau mâinile cel mai bine
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu