Vorbeam cu S. anul trecut despre faptul că s-a întâmplat de mai multe ori de-a lungul anilor să trecem de niște etape, apoi să privim înapoi la ce am fost de parcă am fi niște persoane complet diferite, de parcă nu am mai recunoaște nimic din ce obișnuiam să fim, de parcă în teoretic același corp și aceeași minte ar fi înghesuite o serie de persoane, fiecare bucată cu bucată diferite, atât de diferite că nu par să fi luat niciodată contact una cu alta.
Și mă gândeam acum la prima oară când am văzut un ATV, că nu m-a interesat deloc și că nu înțelegeam de ce toți colegii mei (eram cu toții niște țânci de clasa a 3-a) erau disperați să se plimbe cu unul și unii au plâns că nu i-a lăsat madam' învățătoare.
Și mă gândeam la faptul că aveam 7 ani și visam să am mâinile subțiri, fine și perfecte ale soră-mii și nu înțelegeam de ce ea era atât de înaltă și frumoasă, iar eu trebuia să port un trening cu două numere mai mari (ca să-mi vină bine și la
anul, numai că la anul nu-mi mai plăcea și luam altul) și haine alese de maică-mea care nu îmi plăceau deloc, iar copiii de 3 ani ai lu' 2014 își aleg și potrivesc bine singuri hainele (nu toți, evident, dar unii chiar au stil=) ).
Și mă gândeam că deși maică-mea a cam încercat să își impună opiniile, ființei hedonice și pe jumătate nihiliste din mine nu i-a păsat și a continuat cu propriile bazaconii
b a a a a a a zaconii care peste ani s-au transformat în încercări de japonezărisme, anglicanisme, americănisme.
Și în ultima lună am devenit o persoană atât de zen că mă apropii parcă de calmul călugărilor budiști. E ciudat optimismul ăsta nebun. E frumos pozitivismul pe care-l am. Adică e un fel de împăcare cu sine după toți anii de căutări.
Sunt o habarnaristă fericită.
-m.
Și mă gândeam acum la prima oară când am văzut un ATV, că nu m-a interesat deloc și că nu înțelegeam de ce toți colegii mei (eram cu toții niște țânci de clasa a 3-a) erau disperați să se plimbe cu unul și unii au plâns că nu i-a lăsat madam' învățătoare.
Și mă gândeam la faptul că aveam 7 ani și visam să am mâinile subțiri, fine și perfecte ale soră-mii și nu înțelegeam de ce ea era atât de înaltă și frumoasă, iar eu trebuia să port un trening cu două numere mai mari (ca să-mi vină bine și la
anul, numai că la anul nu-mi mai plăcea și luam altul) și haine alese de maică-mea care nu îmi plăceau deloc, iar copiii de 3 ani ai lu' 2014 își aleg și potrivesc bine singuri hainele (nu toți, evident, dar unii chiar au stil=) ).
Și mă gândeam că deși maică-mea a cam încercat să își impună opiniile, ființei hedonice și pe jumătate nihiliste din mine nu i-a păsat și a continuat cu propriile bazaconii
b a a a a a a zaconii care peste ani s-au transformat în încercări de japonezărisme, anglicanisme, americănisme.
Și în ultima lună am devenit o persoană atât de zen că mă apropii parcă de calmul călugărilor budiști. E ciudat optimismul ăsta nebun. E frumos pozitivismul pe care-l am. Adică e un fel de împăcare cu sine după toți anii de căutări.
Sunt o habarnaristă fericită.
-m.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu