Credeam că am scăpat (la Craiova am toate tipurile de vecini posibili: vecini care ascultă manele la maxim, rock la maxim, pertrecăreții din fiecare weekend, certăreții, cei care dau televizorul la maxim...). Îmi doream niște vecini liniștiți. Nu, îmi doream niște vecini cu capul pe umeri. Oameni raționali. NORMALI.
Fix lângă garsoniera mea stă un bărbat de vreo 40 de ani, dovorțat, fără copii. Partea cretină e că fosta sa soție vine în fiecare seară la el și se ceartă. URLĂ oamenii ăștia. Pe cuvânt că n-aș fi atât de scârbită de ei nici dacă i-aș auzi în timp ce și-o trag.
Cât pot să regret că nu am luat boxele de la Craiova. Lasă, cumpăr eu și pentru aici. Curând, curând.
Cât pot să regret că nu am luat boxele de la Craiova. Lasă, cumpăr eu și pentru aici. Curând, curând.
Nu înțeleg. Dacă s-au despărțit, de ce mai vine aia la el? Doar de dragul cerții? Tot ce îmi doresc e să am un topor, să îl aștept în scara blocului și să îl ... îi fac ceva. Nu îl înțeleg pe el, de ce o torturează pe ea în halul ăsta (ea plânge de fiecare dată). Nu îl înțeleg. Mai are puțin din viață, de ce nu trece la alta?!
GOD. Într-o zi o să mă mut într-o casă în vârful unui munte. Să nu mai aud nimic de la oameni.
M.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu