vecinul cel cu păr mișto (rocker, păr lung, înalt, brunet)

(postarea asta cred că va fi tare savuroasă pentru familia mea; vă văd stând cu o pungă de popcorn și citind)

Am un obicei ciudat de a dezvolta atașamente față de persoane pe care nu le cunosc. Atașamentul dispare imediat ce încep să cunosc acea persoană. Practic, eu funționez exact pe dos față de o persoană normală.
Ce-i drept, m-am mai întâlnit cu vecinu' de mai multe ori până acum, dar nu l-am observat decât involuntar.
Și azi în metrou, în timp ce mă țineam bine de bară (keykey...), nu de alta, dar eram nemâncată și obosită și simțeam c-o să cad la umătoarea mișcare mai mare a metroului – era unul vechi – îl văd pe vecinu' stând pe un scaun. Nu știam că e vecinu', dar stați așa...
Îmi părea în primul rând "că l-aș lua de undeva", adică mi se părea cunoscut, dar aș fi putut jura că nu ne-am mai întâlnit până acum. Era îmbrăcat banal, dar mișto – asta se poate numai la anumiți oameni. Chestia mișto stă în faptul că are părul lung – în momentul de față (zilele astea, lunile astea, până-mi va crește mie părul, o să am un complex legat de lungimea părului) mă fascinează persoanele cu păr lung, indiferent de sex. Chestia și mai mișto e că lui îi stă foarte bine. Nu oricui îi stă bine cu părul lung, așa cum nu oricui stă bine cu părul scurt: eu sunt un exemplu. Și pentru că sunt destul de nesimțită cât să nu mă pot abține din holbat la oameni care mi se par mișto, mă tot uitam la el (probabil cu o mutră amețită).
La stația următoare, persoana care stătea lângă el pe scaun s-a ridicat și a coborât. Mă gândeam să mă așez, dar eram sigură că dacă mă așez aș fi făcut o plimbare cu metroul până la capăt de linie. Așa că am rămas în picioare. Și i-am admirat părul. Lung. Cam până sub coaste, dar subțire spre vârfuri, adică nu mătură, așa cum au unii. Practic, părul lui era perfect. La un moment dat și l-a strâns în coadă.
Ajunge metroul la stația X., eu cobor, coboară și el. Momâile din fața mea se mișcau pe scări ca niște melci morți, așa că am țopăit puțin – eram disperată, absolut disperată să ajung acasă cât mai repede – și am urcat câte două scări odata. Apoi am ajuns la cele rulante și... mda, aici am făcut pe leneșul suprem – nici nu se putea altfel.
Ies de la metrou, merg, merg, când să intru în bloc îi văd reflexia în geam. Era cam la vreo 5m în spatele meu. Și m-a pocnit amintirea. Ăsta e vecinul ăla mișto cu care am urcat cândva liftul asta vară și avea o voce mișto și și și etc.
Buuuun. Ajung la lift, intru în lift, intr și el, se întoarce, așteaptă să-i zic la ce etaj. Zic "3", dar vocea mea... awawaw, vocea mea cretină a sunat de parcă aș fi fost strangulată de o girafă și terifiată de o omidă. În același timp. A făcut un gest cum că "ah, da, așa e" și... am ajuns la 3, am zis "mersi" – omule – că doar îmi deschisese ușa și nu e frumos să nu zici mersi unul vecin atât de arătos, nu-i așa? A zis ceva, dar nu mai știu exact ce, și evident că eu am ținut drumul apartamentului.
Vreți să știți și continuarea?
M-am pus imediat în fața laptopului, v-am spus povestea, iar acum mă duc să-mi continui sporovăiala cu Doamna Bovary. O.K, O.K., mai întâi o să mă lălăi până pe la vreo 12 noaptea...

M.