Toată lumea (cel puțin partea aceea a lumii care are un minim spirit observativ) a conchis că secolul în care trăim este secolulul noului. Noul se manifestă sub mai multe forme. De exemplu, dacă vrei să ajungi celebru, trebuie să aduci ceva nou: ori să apari dezbrăcat pe scenă, ori să scrii despre ceva obișuinit, dar care ar scandaliza lumea care se dă drept "sfântă", ori să... nu știu, e vorba de nou sub forma șocantului. Cred că "șocant" e un cuvânt mult mai potrivit.
E bine, nu? Adică noul ăsta e bun, șocantul e bun. Dar până unde poate merge? Noi nu avem o limită clară. Desigur, există un fel de parametru final, moartea, dar hai să gândim altfel: animalele nu gândesc, dar au un limbaj prin care se înțeleg reciproc. Noi suntem superiori animalelor și le vedem din alt punct de vedere. Noi suntem un fel de "dumnezeu" pentru ele, hai să zicem petru furnici, pentru că suntem cu mult mai mari, cu mult mai puternici. Dar știți ce? Furnicile sunt și ele puternice. Pentru lumea lor, ele au o organizare foarte bine stabilită, un fel de societate a furnicilor.
Mă gândesc că și noi suntem la fel. Suntem niște furnici și în acest Univers există alte vietăți mai mari și mai inteligente ca noi, chiar dacă noi părem să fim cei mai inteligenți, iar societatea democrată cea mai bună soluție. Adică noi suntem așa, niște furnici care nu știu ce poate fi mai sus de ele, care avem șanse extrem de mici să escaladăm, de exemplu, un Everest al unei lumi care e mai mare ca noi. Și în timp ce noi ne zbatem aici sa luptăm pentru ceva care de fapt nu e așa important... alții ne studiază. Mă rog, asta sună a film S.F., dar presupun că ați prins ideea.
Azi îmi simt capul gol, de parcă de fiecare dată când mi se înfundă urechile la metrou mai pierd câte ceva. Oricum, e ceva ce furnicile nu vor înțelege niciodată, decât dacă vreun om se va găsi vreodată să facă experimente pe o furnică și să reușească să-i dea minte umană. Prin analogie, noi oamenii nu vom înțelege niciodată ce este mai mare ca noi decât dacă cei mai mari ca noi vor vrea asta.
Știți proverbul: "orice naș își are nașu'". Mda, cam așa funcționează orice.
-miku
E bine, nu? Adică noul ăsta e bun, șocantul e bun. Dar până unde poate merge? Noi nu avem o limită clară. Desigur, există un fel de parametru final, moartea, dar hai să gândim altfel: animalele nu gândesc, dar au un limbaj prin care se înțeleg reciproc. Noi suntem superiori animalelor și le vedem din alt punct de vedere. Noi suntem un fel de "dumnezeu" pentru ele, hai să zicem petru furnici, pentru că suntem cu mult mai mari, cu mult mai puternici. Dar știți ce? Furnicile sunt și ele puternice. Pentru lumea lor, ele au o organizare foarte bine stabilită, un fel de societate a furnicilor.
Mă gândesc că și noi suntem la fel. Suntem niște furnici și în acest Univers există alte vietăți mai mari și mai inteligente ca noi, chiar dacă noi părem să fim cei mai inteligenți, iar societatea democrată cea mai bună soluție. Adică noi suntem așa, niște furnici care nu știu ce poate fi mai sus de ele, care avem șanse extrem de mici să escaladăm, de exemplu, un Everest al unei lumi care e mai mare ca noi. Și în timp ce noi ne zbatem aici sa luptăm pentru ceva care de fapt nu e așa important... alții ne studiază. Mă rog, asta sună a film S.F., dar presupun că ați prins ideea.
Azi îmi simt capul gol, de parcă de fiecare dată când mi se înfundă urechile la metrou mai pierd câte ceva. Oricum, e ceva ce furnicile nu vor înțelege niciodată, decât dacă vreun om se va găsi vreodată să facă experimente pe o furnică și să reușească să-i dea minte umană. Prin analogie, noi oamenii nu vom înțelege niciodată ce este mai mare ca noi decât dacă cei mai mari ca noi vor vrea asta.
Știți proverbul: "orice naș își are nașu'". Mda, cam așa funcționează orice.
-miku
2 comentarii:
m-am gandit si eu la asta mai demult, cand am vazut un documentar despre furnici si societatea lor.
N-as avea rabdare sa urmaresc un documentar despre furnici, dar da... e o idee care ar trebui sa ne dea de gandit.
Trimiteți un comentariu