Din umărul stâng îi curgea sânge. Fața
i se albise, avea ochii mari, toate simțurile o luaseră razna. Mâinile și le
ținea drepte, palmele încordate, degetele răsfirate și țepene. Picioarele îi
erau depărtate și privea în jos, sprea corpul care zăcea lângă ea.
– Ai omorât-o, spuse încet.
El se apropie, dar ea ridică mâna în
sus.
– Nu te apropia!
El rămase pe loc, analizând situația. Peste
câteva secunde își scoase pachetul de țigări din buzunar și scoase una.
– Vrei și tu?
Ea nu-l privi. Cauta să găsească pulsul
celei care zăcea într-o baltă de sânge negru. Se gândi să sune la salvare, dar
ce-ar fi obținut prin asta? Erau doar ei, ei doi, salvarea ar fi ajuns prea
târziu. Erau, desigur, amândoi vinovați.
Cum de reușiseră să o ucidă atât de
ușor, atât de brutal, de parcă abia ieri ar fi găsit-o? Atâția ani și atâtea zile
și atâtea nopți petrecute cu ea, iar acum era moartă, întinsă pe amestecătura
de beton și pietriș.
Ea se ridică, vru să plece. Nu știa
încotro să se ducă. Viețile lor fuseseră legate, încotro să apuce acum? Parcă
s-ar fi născut a doua oară, dar suporta ea însăși durerile facerii. O durea
ceva în interiorul pieptului, o apăsa cu o putere groaznică. Simțea că se
sufocă.
Au omorât-o pe ea, dar ura... A mai
rămas ura.
L-a privit cuprinsă de ură. Ură.
Privirea ei nu mai avea nici-un semn din drăgălășenia de care el se atașase la
început. Se sperie. Avea hainele rupte, ea i le rupsese, iar umărul ei plin de
sânge îl îngrozea.
El îi făcuse asta? El o lovise, el îi
înfipsese cuțitul? Mâinile lui? Mâinile cu care îi iubise corpul, mâinile cu
care trăsese în brațe de atâtea ori trupul ei cald. Ea era plină de ură. El se
sperie.
Ce a făcut?
A omorât-o... trebuie să o învie.
Aruncă țigara, se lăsă jos, încercă să o miște, dar era rece, goală,
transpirația i se uscase pe gât, pe sâni, pe coapse. O omorâseră împreună și
acum nu mai putea fi salvată.
Era vina lui? Fusese vina lui? A cui
era vina? Luptase pentru ceva? Ce aveau în comun?
Simți disperarea. O simți din ce în ce
mai tare.
Da. Nu o iubea. De-asta o omorâseră,
pentru că nu se iubeau.
Ce simplu...
Râse în sinea lui, văzând cum ea se
apropie, cum cade în genunchi lângă el. Văzând-o cum plânge, fu scârbit de ea.
Vru să plece, dar ea îl ținu de mânecă. Îi căută buzele, îi supse buzele, își
aruncă brațele în jurul gâtului lui, dar ce rost mai avea?
O omorâseră. Și era numai un copil...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu