am fost cândva pe aceeași treaptă...

   Sunt unele evenimente în viață care ne rămân în minte aproape vii, deoarece ne impresionează puternic. În sens general, nici nu mai contează dacă au fost momente pozitive sau negative, ele ne-au rămas în memorie și nu se vor șterge de-a lungul timpului.
   Când eram mică, obișnuiam să stau la țară o parte din vacanța de vară. Mă jucam cât era ziua de lungă și nu știam nici de tristețe nici de bucurie – pentru că toate evenimentele erau tratate frugal, copilăresc, într-un moment plângeam cu suspine, în altul râdeam în hohote. Știu însă cât de teamă îmi era de tunete și de fulgere.    Cele mai multe case de la țară nu au geamuri termopan, iar cea a bunicilor din partea mamei, nelocuită de mai bine de douăzeci de ani, era cu atât mai mult o casă țărănească veche, prin care orice sunet de afară răzbătea cu ușurință. Nopțile cu tunete și fulgere erau terifiante și obișnuiam să mă ghemuiesc sub cearșaf, în brațele persoanei alături de care dormeam, pentru a mă ascunde de lumina puternică a fulegerelor, de sunetele puternice ale tunetelor. Lumea de după ploaie mi se părea uriașă. În fața porților se formau șanțuri mari de apă, pe care cu greu le treceam în cizmele mele mov, înalte până la genunchi. Copacii păreau mai verzi, lumea mai veselă. Toți erau fericiți că nu mai trebuie să meargă să-și ude grădinile, erau fericiți că vor avea o recoltă bună.
  Un alt moment mi-a rămas mie în minte mai adânc, pe lângă acestea din copilărie. La țară aveam o prietenă foarte bună cu care petreceam zilele lungi, lungi, lungi de vară pe atunci. Am crescut împreună, dar ea părea să fie mereu cu un picior înainte. Coincidența face ca și pe ea să o cheme tot Elena, Elena-Xenia. Eu eram mofturoasă și refuzam aproape tot ce mi se oferea. Eli, în schimb, provenind dintr-o familie săracă, atunci când mânca la noi, mânca tot, absolut tot. Dacă îi dădeam felii de salam, mânca și cojile, dacă îi dădeam lapte cu cacao, lingea cana. Mi se părea un cățeluș pierdut, amărât. Firește, eram prea mică pentru a-mi da seama de adevărata ei situație, cu toate că o auzisem de la ai mei: tatăl ei nu o recunoscuse ca fiică, mama ei o dăduse afară din casă, abia bunica ei, bătrână, dintotdeauna bătrână, o crescuse – mi-o aduc aminte pe tanti Leana strigând după Eli să vină acasă, alergând-o prin curte s-o bată când făcea vreo prostie, toată ziua înjurând-o, drăcuind și suduind tot ce îi cădea în mână.
   Cu vreo șase ani în urmă, când Eli trecuse în clasa a 5-a, iar eu în a 4-a, o întrebasem dacă știe ce înseamnă sinonim. Mi-a spus că nu știe, apoi ne-am luat cu joaca. Cu fiecare an care trecea, Eli se îngrășa și mai mult, devenea mai mare, mai durdulie, dar nu grasă, ci cumva plină de mușchi. Ajunsese să țină ea o mare parte din gospodărie: să gătească, să aibă grijă de copiii unchiului ei, care locuia în aceeași casă cu ea și bunica ei, să muncească pe câmp. Vreo trei ani mai târziu, când era în clasa a 10-a, am vorbit cu ea. Nu mai vorbisem de foarte mult timp cu adevărat, scurtele momente în care ne întâlneam stăteam în tăcere, după ce ne întrebam una pe alta ce faci?, și răspundeam scurt bine. M-a întrebat atunci cum stau cu școala, i-am răspuns că nu îmi place, dar n-am încotro. Am întrebat-o și eu același lucru și mi-a spus că anul acela era ultimul în care se mai ducea. Era a 10-a.
   Doi ani mai târziu, în 2012, mă plimbam pe ulițele satului, încercând să prind în câteva fotografii un apus de soare care părea perfect (o mulțime de adolescenți de prin sat se uitau la mine de parcă aș fi mers goală prin sat - li se părea atât de ciudat să fotografiez cerul...). Ne-am întâlnit, și privirea mi-a căzut pe burta ei, care căpătase proporții uriașe. Era însărcinată. Am fost atât de uimită că n-am putut să-i spun decât felicitări, cu toate că în gând începusem să o compătimesc și mai tare...
   Nu pot să uit momentul în care mi-a spus că nu mai continuă liceul. Imediat după mă întrebase dacă am de gâd să dau la facultate, și când i-am răspuns da, mi-a spus scârbită că ea e sătulă de școală... Și eu eram, dar...
   Momentele astea scurte în care sunt fericită că m-am născut într-o familie care m-a trimis la școală, care mi-a creat condiții foarte bune de trai, care are de gând să-mi ofere tot ce-i mai bun... e un sentiment ciudat și plăcut acela de a avea acces la educație, la cărți, la evoluție. Nu aș putea să mă complac într-o existență zilnică identică, submediocră. Nu aș putea să fiu Eli, fata care nu știa ce este  un sinonim în clasa a 5-a.    Cred că este ceva în firea oamenilor, ceva care îi face ori să fie delăsători, ori să fie curioși, dornici de nou. Mă gândeam, cu câteva luni în urmă, că voi continua mereu să învăț. Școala nu se termină după universitate, înveți până mori, trebuie să înveți pentru a evolua, pentru a nu fi Eli, fata care la 20 de ani are copil și muncește cu ziua pe câmp, fata a cărei existență se învârte între muncă fizică cu scopul de trăi de azi pe mâine și hrănirea găinilor.
   Demult, îi promisesem că o s-o iau la Craiova să-i arăt orașul, dar ce ar înțelege ea? M-ar întreba de unde poate să-și ia o înghețată și o țigară și ar vrea să ne întoarcem acasă ca să-și urmărească telenovela preferată. Poate că e o chestie de șansă, de a avea norocul să te naști într-o familie cu educație, dar cred că mai e și vorba despre o pornire interioară. Nimeni în familia mea nu este pictor, dar mie îmi place să pictez, nimeni nu-i scriitor, dar eu mă mai încurc și cu așa ceva, nimeni nu-i muzician, dar îmi place să cânt. Nici nu mai contează că familia ta nu este una de oameni mari, dacă tu vrei să ajungi undeva. Așa cum un copil mic știe că dacă plânge va obține ce dorește...


– Miku