introducere
În ultimele zile am observat intenționat modul de purtare al părinților cu copiii, al părinților mei cu nepoții lor și al meu în raport cu nepoții mei.
partea I
Mă întreb de câtă psihologie dispun eu și ai mei. Mă pun în comparație cu ei, cum reacționează ei când nepotul lor de 9 ani face câte-o prostie și cum reacționez eu. Priul instinct este să lovești, să cerți și să țipi.
Atunci când copilul nu ascultă, ideea nu e să îl cerți, ci să îi explici. Face acel lucru din unul sau mai multe motive: pentru că nu știe că e greșit, pentru că nu știe de ce e greșit, pentru că vrea să facă exact inversul a ceea ce-i spui tu (ultima opțiune însă se leagă de a doua; de obicei, când copilul înțelege, nu mai face acele greșeli).
E adevărat că de cele mai multe ori părinții greșesc atunci când își "educă" odraslele. Cei mai mulți părinți spun: nu face asta, însă nu spun de ce să nu facă asta. E ca și cum i-ai explica unui școlar în clasa întâi cum se scrie, dar nu l-ai învăța în scris alfabetul. În plus, părintele trebuie să fie exemplu. Când spune NU, atunci nu să fie, când spune DA, să se țină de promisiune. Azi dimineață, în timp ce ieșeam din Auchan, nepotu-mio voia să care el două sticle de apă. I-am spus "nu, că-s prea grele pentru tine și îți face rău să cari atât la vârsta ta", însă a insistat și voia să mi le ia din mână. I-am spus nu din nou și a reacționat în cauză, adică nu a mai insistat. Replica lui (uau, la tine NU e NU și DA e DA) mi-a dat de gândit. El credea că zic nu așa, de fantezie, abia apoi a înțeles că am vorbit serios, de unde mă gândesc că acei părinți care sunt, de exemplu, întrebați de copiii lor dacă au voie undeva și spun NU la început, apoi, la insistențele copiilor spun DA, greșesc. Copilul prinde șmecheria și așa va face mereu, va insista până te va enerva și vei spune DA doar ca să scapi de el, un lucru foarte rău, din moment ce inițial te-ai gândit fără să fii presat și ai spus NU.
partea a II-a
Părinții nu mai vor să gândească asemeni unui copil, nu vor să-și înțeleagă copilul. Reacționează direct, făcându-l pe copil să se simtă inferior. Îl critică în loc să-l ajute. E necesar ca un copil să fie pedepsit atunci când face o boacănă, însă pedeapsa trebuie să fie pe măsura copilului. De exemplu, nu a învățat pentru la școală, iar părintele îi interzice să mai privească la televizor două săptămâni. Păi mă, tu, tată de copil, dacă soția ta te-ar priva o lună de sex pentru că n-ai satisfăcut-o o noapte, cum ai reacționa? Ai încerca să o îmbunezi, nu? Cam așa e și cu copilul.
partea a III-a
Ca să educi cum trebuie un copil trebuie să gândești atât ca un părinte, cât și ca un copil. Trebuie să ai în același timp viziunea unui psiholog. De ce face copilul acel lucru? Vrea să îți atragă atenția? Ia note mici la școală, oare de ce? Îl bagi destul în seamă? Vorbești destul cu el? Petreci destul timp alături de el învățându-l lucruri, povestindu-i despre tine, spunându-i ce e bine, ce e rău? Un copil are întotdeauna un motiv pentru care face un lucru, chiar și atunci când ceea ce face el ți se pare ilogic și nefolositor. Plânge și se dă cu curu' de pământ în magazin că nu-i iei o jucărie? Explică-i frumos că nu ai destui bani, că mai are și alte jucării acasă, sau petrece timp cu el confecționând jucării cu el; le va iubi mai mult decât pe cele cumpărate pentru că le-ai făcut tu cu el, ca părinte, adică a înțeles și a simțit că-l iubești prin atenția pe care i-ai oferit-o.
conzluzie
Nu e tot ce aș vrea să spun despre copii. Nu sunt mamă, nici n-o să fiu prea curând, poate niciodată. Toate ideile astea sunt luate din observația personală a copiilor și rudelor mele, dar se pot generaliza. Cu toate că se pot generaliza, nu înseamnă că se aplică oricărui copil. Totuși, o mulțime dintre greșelile copiilor (de până la cel mult 13 ani; cam de atunci copilul începe să își dea seama de anumite lucruri, să ia decizii mai mari de unul singur, să nege sau să refuze ceea ce îi spune părintele) se datorează părinților.
În ultimele zile am observat intenționat modul de purtare al părinților cu copiii, al părinților mei cu nepoții lor și al meu în raport cu nepoții mei.
partea I
Mă întreb de câtă psihologie dispun eu și ai mei. Mă pun în comparație cu ei, cum reacționează ei când nepotul lor de 9 ani face câte-o prostie și cum reacționez eu. Priul instinct este să lovești, să cerți și să țipi.
Atunci când copilul nu ascultă, ideea nu e să îl cerți, ci să îi explici. Face acel lucru din unul sau mai multe motive: pentru că nu știe că e greșit, pentru că nu știe de ce e greșit, pentru că vrea să facă exact inversul a ceea ce-i spui tu (ultima opțiune însă se leagă de a doua; de obicei, când copilul înțelege, nu mai face acele greșeli).
E adevărat că de cele mai multe ori părinții greșesc atunci când își "educă" odraslele. Cei mai mulți părinți spun: nu face asta, însă nu spun de ce să nu facă asta. E ca și cum i-ai explica unui școlar în clasa întâi cum se scrie, dar nu l-ai învăța în scris alfabetul. În plus, părintele trebuie să fie exemplu. Când spune NU, atunci nu să fie, când spune DA, să se țină de promisiune. Azi dimineață, în timp ce ieșeam din Auchan, nepotu-mio voia să care el două sticle de apă. I-am spus "nu, că-s prea grele pentru tine și îți face rău să cari atât la vârsta ta", însă a insistat și voia să mi le ia din mână. I-am spus nu din nou și a reacționat în cauză, adică nu a mai insistat. Replica lui (uau, la tine NU e NU și DA e DA) mi-a dat de gândit. El credea că zic nu așa, de fantezie, abia apoi a înțeles că am vorbit serios, de unde mă gândesc că acei părinți care sunt, de exemplu, întrebați de copiii lor dacă au voie undeva și spun NU la început, apoi, la insistențele copiilor spun DA, greșesc. Copilul prinde șmecheria și așa va face mereu, va insista până te va enerva și vei spune DA doar ca să scapi de el, un lucru foarte rău, din moment ce inițial te-ai gândit fără să fii presat și ai spus NU.
partea a II-a
Părinții nu mai vor să gândească asemeni unui copil, nu vor să-și înțeleagă copilul. Reacționează direct, făcându-l pe copil să se simtă inferior. Îl critică în loc să-l ajute. E necesar ca un copil să fie pedepsit atunci când face o boacănă, însă pedeapsa trebuie să fie pe măsura copilului. De exemplu, nu a învățat pentru la școală, iar părintele îi interzice să mai privească la televizor două săptămâni. Păi mă, tu, tată de copil, dacă soția ta te-ar priva o lună de sex pentru că n-ai satisfăcut-o o noapte, cum ai reacționa? Ai încerca să o îmbunezi, nu? Cam așa e și cu copilul.
partea a III-a
Ca să educi cum trebuie un copil trebuie să gândești atât ca un părinte, cât și ca un copil. Trebuie să ai în același timp viziunea unui psiholog. De ce face copilul acel lucru? Vrea să îți atragă atenția? Ia note mici la școală, oare de ce? Îl bagi destul în seamă? Vorbești destul cu el? Petreci destul timp alături de el învățându-l lucruri, povestindu-i despre tine, spunându-i ce e bine, ce e rău? Un copil are întotdeauna un motiv pentru care face un lucru, chiar și atunci când ceea ce face el ți se pare ilogic și nefolositor. Plânge și se dă cu curu' de pământ în magazin că nu-i iei o jucărie? Explică-i frumos că nu ai destui bani, că mai are și alte jucării acasă, sau petrece timp cu el confecționând jucării cu el; le va iubi mai mult decât pe cele cumpărate pentru că le-ai făcut tu cu el, ca părinte, adică a înțeles și a simțit că-l iubești prin atenția pe care i-ai oferit-o.
conzluzie
Nu e tot ce aș vrea să spun despre copii. Nu sunt mamă, nici n-o să fiu prea curând, poate niciodată. Toate ideile astea sunt luate din observația personală a copiilor și rudelor mele, dar se pot generaliza. Cu toate că se pot generaliza, nu înseamnă că se aplică oricărui copil. Totuși, o mulțime dintre greșelile copiilor (de până la cel mult 13 ani; cam de atunci copilul începe să își dea seama de anumite lucruri, să ia decizii mai mari de unul singur, să nege sau să refuze ceea ce îi spune părintele) se datorează părinților.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu