Undeva pe la sfârșitul lui iunie, începutul lui iulie, acum 8 ani, când terminasem clasa a IV-a, stăteam singură în camera mea, întinsă în pat și priveam tavanul. Mă gândeam că o iubisem pe doamna învățătoare ca pe a doua mamă, îmi aduceam aminte cum noi, toți copiii din clasă o serveam cu mâncărurile noastre nesănătoase, gen Viva, Rolls, Olla sau chipsuri în fiecare pauză, până când ne spunea că nu mai poate, că am hrănit-o cât pentru un an. Îmi aminteam momentele în care copiam la micile autodictări poeziile pe care trebuia să le fi învățat acasă și faptul că eu niciodată nu rețineam semnele de punctuație, iar de cele mai multe ori nici ce venea după primul vers al poeziei.
Mă gândeam cu groază la ce va urma în V-VIII. Întotdeauna îi considerasem pe copiii din V-VIII mari, foarte mari, știu că întotdeauna mă simțeam atât de mică printre ei că ei păreau niște mutanți. Mă întrebam: ce se va întâmpla de acum? O să avem o mulțime de profesori, care ne vor da o mulțime de teme. Mă gândeam cu groază că un profesor ne va da o temă neștiind că și cel de dinaintea lui ne-a dat o temă uriașă și că nu voi avea timp să o rezolv până a doua zi...
Doi ani mai târziu mă simțeam mare. Simțeam că fac parte din cei mari. Și parcă ne cunoșteam mai bine, parcă timpul trecea altfel. Modul în care ne dădeam aere de clasa a 6-a în fața celor mai mici și modul în care consideram că 7A are cei mai drăguți băieți din școală. În clasa a șasea totul e important, știți?
Și revenind la clasa a IV-a, mă simt exact așa. Când am intrat la liceu nu mi-am imaginat nimic. Nu am avut așteptări, nu mi-am făcut speranțe, am luat totul de-a gata. Însă acum sunt exact ca în clasa a IV-a. Îmi imaginez, mă gândesc, apoi șterg totul din minte și zic că o să fie bine.
Chiar o să fie bine. Mereu a fost bine. Dacă privesc înapoi, întotdeauna s-a terminat cu bine, chiar și tot ce a fost rău. Pur și simplu leb die sekunde. Da, Bill chiar are dreptate până la urmă.
Miku
Mă gândeam cu groază la ce va urma în V-VIII. Întotdeauna îi considerasem pe copiii din V-VIII mari, foarte mari, știu că întotdeauna mă simțeam atât de mică printre ei că ei păreau niște mutanți. Mă întrebam: ce se va întâmpla de acum? O să avem o mulțime de profesori, care ne vor da o mulțime de teme. Mă gândeam cu groază că un profesor ne va da o temă neștiind că și cel de dinaintea lui ne-a dat o temă uriașă și că nu voi avea timp să o rezolv până a doua zi...
Doi ani mai târziu mă simțeam mare. Simțeam că fac parte din cei mari. Și parcă ne cunoșteam mai bine, parcă timpul trecea altfel. Modul în care ne dădeam aere de clasa a 6-a în fața celor mai mici și modul în care consideram că 7A are cei mai drăguți băieți din școală. În clasa a șasea totul e important, știți?
Și revenind la clasa a IV-a, mă simt exact așa. Când am intrat la liceu nu mi-am imaginat nimic. Nu am avut așteptări, nu mi-am făcut speranțe, am luat totul de-a gata. Însă acum sunt exact ca în clasa a IV-a. Îmi imaginez, mă gândesc, apoi șterg totul din minte și zic că o să fie bine.
Chiar o să fie bine. Mereu a fost bine. Dacă privesc înapoi, întotdeauna s-a terminat cu bine, chiar și tot ce a fost rău. Pur și simplu leb die sekunde. Da, Bill chiar are dreptate până la urmă.
Miku
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu