Nu știu cum de am dat peste o grămadă de articole împotriva homosexualității pe un anumit blog. Mi-au sărit în ochi și le-am citit. Este un blog scris de un reprezentat al tagmei creștin-ortodoxe chiar din Craiova și respectiva persoană susține tare și clar că Dumnezeu combate homosexualitatea, apoi critică inițiativa lui Remus Cernea de a da drept legal homosexualilor de casătorie. De asemenea, susține că homosexualitatea este o boală.
Eu nu înteleg de ce consideră majoritatea oamenilor homosexualitatea ca fiind o boală și de ce protestează împotriva homosexualilor. De ce nu suntem noi, oamenii, calmi și îngaduitori, astfel încât să-l lăsăm pe cel de lângă noi să facă fiecare ce vrea, atâta timp cât nu o face în public, denigrând societatea? (asta merge în ambele sensuri, și pentru homosexuali, dar și pentru heterosexuali)
E ca și cum un sărac încearcă să înțeleagă un om bogat. Nu va simți niciodată cum este bogăția materială decât dacă săracul va deveni el însuși bogat.
Un heterosexual nu înțelege un homosexual, dar ar trebui cel putin sa îi dea libertatea de a se manifesta.
Acum vreo 3 ani, în timp ce stăteam să aștept autobuzul în stație, am asistat pasiv la o discutie telefonică a unei fete, am presupus eu, din liceul meu (era imbracata în uniforma noastră). Era contrariată și supărată și plângea, vorbind la telefon cu o persoană care parea să fie de fapt chiar iubita. Ea spunea ceva de genul: de ce nu ne lasă in pace? De ce nu pot să te iubesc așa cum simt, de ce se bagă mereu între noi? Ei chiar nu înțeleg? Te iubesc așa cum și ei iubesc.
Pe atunci eram indiferentă la astfel de relații, dar cumva m-a atins modul în care vorbea ea. Părea distrusă și sunt sigură ca i se întamplase ceva rău, și pe moment m-am gandit mult la ea și la ceea ce simțea ea.
Ideea e că nu ne putem opune. Prima oară cand eu m-am îndragostit a fost așa, instantaneu. Mă gandesc că eram în aceeași clasa cu tipul, eram totuși copii (eram într-a 6-a, dar intr-a 6-a te autoconsideri deja adult:]]), și tot ce făceam atunci era să mă gândesc la el, să vorbesc cu el, îmi doream să fim tot timpul împreuna.
Povestea la care scriu acum (EMMA) se bazeaza oarecum pe o relație între două fete (care a pornit de la prima mea iubire și de la discuția aceea la care am asistat în stația de autobuz).Totusi, mi-e imposibil să o fac veridică.
Oricât aș încerca eu să simt, să înțeleg interdictia asta invizibilă, socială, mentală, tot nu pot să simt ceea ce simt homosexualii.
Și mă gândesc acum la cei care protesteaza împotriva lor. De ce o fac? Ei încearcă măcar să îi înțeleagă? Încearca vreodată să vadă daca au ceva de spus? Nu știu, cred ca oamenii se grăbesc mereu să facă presupuneri. Ne place să fim superiori, să-i îngrămadim undeva jos pe cei din jurul nostru și sa fim cei mai tari. Vrem să avem ultimul cuvânt, să avem dreptate, dar dacă ceea ce credem noi nu e corect?
Iar pe cei care critica homosexualii din prisma credinței chiar nu îi înțeleg. La urma urmei, Dumnezeu a spus să ne iubim aproapele, nu să-l judecam.
Voi ce credeți?
M.
Eu nu înteleg de ce consideră majoritatea oamenilor homosexualitatea ca fiind o boală și de ce protestează împotriva homosexualilor. De ce nu suntem noi, oamenii, calmi și îngaduitori, astfel încât să-l lăsăm pe cel de lângă noi să facă fiecare ce vrea, atâta timp cât nu o face în public, denigrând societatea? (asta merge în ambele sensuri, și pentru homosexuali, dar și pentru heterosexuali)
E ca și cum un sărac încearcă să înțeleagă un om bogat. Nu va simți niciodată cum este bogăția materială decât dacă săracul va deveni el însuși bogat.
Un heterosexual nu înțelege un homosexual, dar ar trebui cel putin sa îi dea libertatea de a se manifesta.
Acum vreo 3 ani, în timp ce stăteam să aștept autobuzul în stație, am asistat pasiv la o discutie telefonică a unei fete, am presupus eu, din liceul meu (era imbracata în uniforma noastră). Era contrariată și supărată și plângea, vorbind la telefon cu o persoană care parea să fie de fapt chiar iubita. Ea spunea ceva de genul: de ce nu ne lasă in pace? De ce nu pot să te iubesc așa cum simt, de ce se bagă mereu între noi? Ei chiar nu înțeleg? Te iubesc așa cum și ei iubesc.
Pe atunci eram indiferentă la astfel de relații, dar cumva m-a atins modul în care vorbea ea. Părea distrusă și sunt sigură ca i se întamplase ceva rău, și pe moment m-am gandit mult la ea și la ceea ce simțea ea.
Ideea e că nu ne putem opune. Prima oară cand eu m-am îndragostit a fost așa, instantaneu. Mă gandesc că eram în aceeași clasa cu tipul, eram totuși copii (eram într-a 6-a, dar intr-a 6-a te autoconsideri deja adult:]]), și tot ce făceam atunci era să mă gândesc la el, să vorbesc cu el, îmi doream să fim tot timpul împreuna.
Povestea la care scriu acum (EMMA) se bazeaza oarecum pe o relație între două fete (care a pornit de la prima mea iubire și de la discuția aceea la care am asistat în stația de autobuz).Totusi, mi-e imposibil să o fac veridică.
Oricât aș încerca eu să simt, să înțeleg interdictia asta invizibilă, socială, mentală, tot nu pot să simt ceea ce simt homosexualii.
Și mă gândesc acum la cei care protesteaza împotriva lor. De ce o fac? Ei încearcă măcar să îi înțeleagă? Încearca vreodată să vadă daca au ceva de spus? Nu știu, cred ca oamenii se grăbesc mereu să facă presupuneri. Ne place să fim superiori, să-i îngrămadim undeva jos pe cei din jurul nostru și sa fim cei mai tari. Vrem să avem ultimul cuvânt, să avem dreptate, dar dacă ceea ce credem noi nu e corect?
Iar pe cei care critica homosexualii din prisma credinței chiar nu îi înțeleg. La urma urmei, Dumnezeu a spus să ne iubim aproapele, nu să-l judecam.
Voi ce credeți?
M.
6 comentarii:
eu cred că ai citit pe blogul domnului Marcel Răduţ-Selişte. aşa-i? :))
nu dezvalui identitatea:d
okey :))
chiar astăzi i-am făcut o vizită doamnei Răduţ-Selişte la birou şi am purtat o discuţie privind cazurile sociale. am vorbit până şi despre şcoala noastră, pentru că şi dumneaei a studiat aici. apoi, pe la 5, trebuia să trec pe la profu, dar nu mă simt prea bine. sper că nu s-a supărat prea tare; el suna întruna şi telefonul meu era pe silent :)
# vezi că nimic nu-i întâmplător?#
[rândurile de mai sus ca preludiu, zic]
dacă nu dezvăluieşti identitatea, prin urmare nici drept la replică nu dai. ceea ce nu-i tocmai legal.
mă văd pusă în situaţia de a-i lua cumva apărarea autorului articolului despre care tu pomeneşti în acest post. din simplul (sau complicatul?) motiv că-s solidară.
dacă ai fi citit cu atenţie articolul, ţi-ai fi dat seama că autorul face "jurnalism de observaţie", nicidecum "jurnalism de opinie", ceea ce reiese din vorbele tale. parcă voiai să profesezi ca redactor?
spui aşa: "Este un blog scris de un reprezentat al tagmei creștin-ortodoxe chiar din Craiova". numai în acest extras comiţi câteva greşeli, pe care un filolog nu ar trebui să le accepte, în special unul care are printre preocupări creaţia literară. eşti sigură că este scrisul unui reprezentat? mi-ar plăcea să ştiu în ce contexte, de cine şi în ce scopuri a fost reprezentat. poate n-ai băgat de seamă că lipseşte o literă: N, care schimbă cu totul situaţia. perechea sa paronimică, care face parte din aceeaşi familie lexicală, este "reprezentant", ceea ce eu presupun că ai vrut să transmiţi. oare ceilalţi cititori ce au crezut că ai vrut să transmiţi? mai departe: reprezentatul/reprezentantul nu a scris respectivul articol pe blog, acolo doar l-a promovat. totul ţine de tehnică: a publicat prima parte a articolului pe blogul personal, urmată de un link care trimite către pagina oficială unde poate fi citit integral, întrucât blogul respectiv este accesat şi astfel mai multe persoane pot fi la curent cu activitatea sa. cuvântul "tagmă" explicat de DEX: TÁGMĂ, tagme, s. f. Totalitatea persoanelor care aparţin aceleiaşi categorii profesionale sau sociale; breaslă; ceată. ♦ (Peior.) Clică, gaşcă. – Din ngr. tághma. TÁGMĂ s. v. bandă, categorie, cârdăşie, clan, clasă, clică, gaşcă, grup, grupare, şleahtă. apoi specifici ce fel de tagmă este: creştin-ortodoxă, nespecificând despre concepţia homosexualităţii în alte religii, drept care se numeşte că faci discriminare. deci este departe de a fi considerat că ar aparţine unui grup elitist. cu alte cuvinte, ai putea fi acuzată pentru defăimarea imaginii autorului. da, faptul că dumnealui este din Craiova poate fi o mândrie pentru propria-i persoană: oraşul are o istorie şi un prezent interesant, chiar foarte, dacă avem în vedere toate mişcările ideilor de-a lungul vremii. însă din modul în care tu o declari sună defăimător, obscen, ca şi cum Craiova ar desemna un loc unde trăiesc cei răi, în consecinţă limitaţi. dacă tot nu vrei să-ţi dezvăluieşti identitatea, atunci de ce îl descrii? oare pentru că aşa cititorii tăi îşi vor da seama cine este persoana despre care scrii? unde îţi este coerenţa în exprimare?
aş continua cu observaţii pe întregul tău text, însă am nişte trebuţă: "mai citesc un film, mai văd o carte".
şi-atunci hai cu Saint-Tropez`ul
http://www.youtube.com/watch?v=AiB-jqrq50w
Esti amuzantă, Rox. Cată critică pentru o opinie. :))
măi să fie, mă bucur să aflu că posed simţul umorului. yay
@Roxana: ce ai vrut sa spui, de fapt? Ca m-ai pierdut in explicatii.
Trimiteți un comentariu