Ca să citesc o carte, trebuie să-mi placă coperta, titlul și descrierea.
O carte bună e o
carte care te face să-ți pui întrebări. Am citit zeci de cărți în ultimele
luni, cărți care mai de care mai simple, pe care le citeam seara, înainte de
culcare, iar a doua zi nu mai știam nimic, ori pentru că subiectul și stilul
erau complet neinteresante, ori pentru că erau cărți americane traduse pe bandă
rulantă cu scopul de a scoate bani și atât.
Nu citesc autori
români, în mare parte pentru că nu au teme care să mă atragă.
M-am apucat să
citesc „Sânge satanic” mai mult pentru că n-aveam chef să învăț pentru BAC, dar am fost propulsată în carte cât ai pocni din degete. Primul capitol a fost de
fapt sarea și piperul, pentru că de la un timp sunt complet fascinată de
romanele care tratează relațiile homosexualilor. Mă așteptam să văd o poveste „interzisă”.
A fost și mai bine.
„Sânge satanic”
mi se pare o carte narcisistă prin însăși M., cea mai mișto ființă de pe
pământ. Are dreptate M., oamenii își doresc să fie dominați, cu toate că vor să
aibă doza aia cretină de superioritate, de fapt, toți vor să știe ceva mare și
tare care să-i domine.
Dacă „Sânge
satanic” m-a făcut să zâmbesc, continuarea m-a bulversat complet. „Ani cu alcool
și sex” e o carte pe care ori o iei totul mot-a-mot și te lași purtat de
acțiune, ori te lași purtat de egoul tău sentimental și te prăpădești de plâns
în pasajele cheie. De fapt, am fost amețită pe tot parcursul cărții și regret
că nu am scris tot ce-mi venea în minte în momentul în care citeam pasajele în
care M. merge spre Vamă sau cele în care bea, bea, bea.
Trebuie să recunosc,
mi-am pus întrebarea cât poarte să reziste un om bând atâta alcool de o mie de
ori pe tot parcursul celor două cărți. Spre finalul celei de-a doua am aflat
cât, să fie vreo 10 ani? Cam atât a rezistat A., unul dintre prietenii lui M..
„Ani cu alcool și
sex” vine într-un moment în care încerc să descifrez măcar un miniscop al
existenței. Dacă noi, ca oameni, nu găsim un scop de a trăi, ar trebui să ne
sinucidem. Și văzând cum M. sfâșie orice barieră a regulilor societății în încercarea
de a scăpa de ea (un lucru care mi s-a părut decisiv în definirea lui ca
personaj a fost disprețul lui la adresa absolut tuturor persoanelor pe are le
cunoaște, cu precădere spre tagma feminină, dar e scuzabil, M. e un narcisist
veritabil) și bea, fumează și se droghează tocmai în acest sens.
M-a lăsat fără
cuvinte constatarea lui M. de la finalul cărții a doua, spune el că lumea s-a
schimbat, constată că și cu el s-a petrecut ceva, dar parcă nu vrea să accepte.
M. e un fel de mit, iar vârsta nu îl scoate încă din joc. Cu toate astea, nu îl
văd pe M. bătrân. Nu îl pot vedea la 80 de ani, nu mi-l pot imagina, așa cum
îmi e greu să cred chiar și vârsta pe care o are la final, 28 de ani.
Știu că după ce
terminasem „Sânge satanic”, mă tot gândeam la M., B., R. și D. și am avut
impresia că sunt reali. A fost fulgerarea aceea de moment, ca și cum ai
cunoaște acele persoane, apoi, când te trezești, îți dai seama că de fapt sunt
personaje, că nu poți știi cu certitudine nimic mai mult decât ce îți este dat să citești.
Totuși, cele două
romane mi se par diferite. Primul roman e ca un film, sau chiar ca o realitate
pe care îți este dat să o vezi în timp ce mergi pe stradă, ca o conversație pe
care o auzi în autobuz. E reală, e acolo, se desfășoară sub ochii tăi. În
schimb, „Ani cu alcool și sex” se transformă într-un roman, probabil pentru că
firul epic se menține pe tot parcursul cărții, spre deosebire de „Sânge satanic”,
unde M. aduce o mulțime de amintiri în prim plan fără a respecta un model
strict.
O carte bună te
schimbă și mă uit la mine, mișcându-mă în reluare, pentru că tot ce fac e să mă
gândesc la romanul pe care tocmai l-am terminat și să analizez ceea ce nu am
realizat în momentul citirii. Recunosc că cele două romane nu au nimic din
clasicul model de scriere românesc, totul e inovator, cred că asta e și motivul
pentru care, dacă nu aș fi știut numele autoarei, aș fi putut să jur că e un
roman scris de un autor străin. Și partea cea mai bună e că acțiunea toată se
desfășoară în România.
Au existat câteva
momente care m-au lăsat fără cuvinte, de exemplu, moartea lui Machi. Îl iubesc
pe Machi, e personajul meu preferat, iar el moare pur și simplu și eu tot
așteptam un semn de sentimentalism din partea lui M., dar M. nu se schimbă prea tare, doar se
închide încă puțin în sine. Apoi moartea Elei – Elavaca. Mi-a plăcut mult modul
în care M. o detesta pe Elavaca. Moartea e pedeapsa capitală, în fond, nu te poți
întoarce. Nu e ca și cum ai sta 20 de ani în închisoare și apoi ai începe să
vezi lumea altfel, nu, e moarte, e plecarea aia pe care M. o vede ca pe un negru deplin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu