Vine o vreme [ca asta] cand orice element care se putea numi sustinator cade, iar eu, ca persoana in sine, cu tot ce-i fizic si moral, incep sa cad.
E ca un joc pe care l-am mai jucat. Stiu ce urmeaza. Calendarul imi sta in fata. Stiu aproape fiecare detaliu care formeaza peisajul, dar nu pot trece la nivelul urmator pana nu il completez pe asta. In jocuri beneficiezi de ajutoare: o viata in plus, niste chestiute care maresc munitia, scuturi de rezistenta, etc. Ele exista si in viata de zi cu zi, ipotetice sau reale.
Sa ajungi la o viata in plus e cel mai greu, bineinteles, pe timp ce evoluezi spre nivelul urmator. Daca la inceput abia te raneai deoarece nu existau prea multi factori malefici, acum partile negative se inmultesc cu o viteza uimitoare si cu cat le distrugi mai des, cu atat ele cresc mai mult.
Exista si butonul de pauza. Sigur, pauza asta nu face decat sa te distraga de la joc, pentru ca atunci cand reiei jocul sa nu mai fi in forma.
Totusi, viata e un joc al deja-vu-urilor. Cele mai multe evenimente sunt clasice: nasterea, casatoria, moartea. Stim ce trebuie sa facem pentru ca miliarde de utilizatori au trecut prin acelasi joc inaintea noastra. Au incercat aceeiasi dusmani, au cazut sub aceleasi batalii.
Tocmai pentru ca atatia oameni au jucat jocul mileniilor in aceeasi arena, noi nu avem nicio sansa la diferentiere. Daca am fii 10, 100, 1000 de oameni, tot ne-am invarti in acelasi ring inconjurat de foc. Tocmai pentru ca suntem atatia, trebuie sa intelegem cat de neimportanti suntem.
Chiar credem ca suntem sus. Ca reprezentam macar un varf de ac in raport cu Universul. S. spune mereu ca ea nu vrea sa viseze lucruri care stie sigur ca-s imposibile. Eu traiesc numai prin vise imposibile.
Dar si eu si ea suntem la fel de neimportante precum sunteti si voi. Ce, credeti ca daca am avea milioane de euro in cont am fi cineva?
Intr-o zi o sa murim cu totii. Si banii o sa ni-i manance viermii.
E ca un joc pe care l-am mai jucat. Stiu ce urmeaza. Calendarul imi sta in fata. Stiu aproape fiecare detaliu care formeaza peisajul, dar nu pot trece la nivelul urmator pana nu il completez pe asta. In jocuri beneficiezi de ajutoare: o viata in plus, niste chestiute care maresc munitia, scuturi de rezistenta, etc. Ele exista si in viata de zi cu zi, ipotetice sau reale.
Sa ajungi la o viata in plus e cel mai greu, bineinteles, pe timp ce evoluezi spre nivelul urmator. Daca la inceput abia te raneai deoarece nu existau prea multi factori malefici, acum partile negative se inmultesc cu o viteza uimitoare si cu cat le distrugi mai des, cu atat ele cresc mai mult.
Exista si butonul de pauza. Sigur, pauza asta nu face decat sa te distraga de la joc, pentru ca atunci cand reiei jocul sa nu mai fi in forma.
Totusi, viata e un joc al deja-vu-urilor. Cele mai multe evenimente sunt clasice: nasterea, casatoria, moartea. Stim ce trebuie sa facem pentru ca miliarde de utilizatori au trecut prin acelasi joc inaintea noastra. Au incercat aceeiasi dusmani, au cazut sub aceleasi batalii.
Tocmai pentru ca atatia oameni au jucat jocul mileniilor in aceeasi arena, noi nu avem nicio sansa la diferentiere. Daca am fii 10, 100, 1000 de oameni, tot ne-am invarti in acelasi ring inconjurat de foc. Tocmai pentru ca suntem atatia, trebuie sa intelegem cat de neimportanti suntem.
Chiar credem ca suntem sus. Ca reprezentam macar un varf de ac in raport cu Universul. S. spune mereu ca ea nu vrea sa viseze lucruri care stie sigur ca-s imposibile. Eu traiesc numai prin vise imposibile.
Dar si eu si ea suntem la fel de neimportante precum sunteti si voi. Ce, credeti ca daca am avea milioane de euro in cont am fi cineva?
Intr-o zi o sa murim cu totii. Si banii o sa ni-i manance viermii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu