Timpul e doar un vag
legământ care ne aduce aminte
Că lumea este formată
dintr-o multitudine de limite.
Viața e ca un ipsos ce
se leagănă alb în adierea vântului,
Ca o trestie
electronică ea se întinde,
Clătinându-se,
amețindu-ne la fiecare pas.
Anii trec precum
secundele și nu se știe cine va ajunge
La finalul maiestos al
anilor optzeci.
Șaizeci și doi de ani
până atunci, șaizeci și două vieți încercate,
O să rămân în urmă,
voi trece de toate?
Fi-va-mi gândirea
înapoiată, dependența de-acum nu poate fi tratată,
Ani vor trece și
gloată, gloată,
Voi fi și eu prin toată mulțimea de vieți atârnată
În lanțul
slăbiciunilor.
Am optzeci de ani
pentru un minut.
Mă văd stând jos, pe o
canapea moale,
Înconjurată de o
evoluată imagine a e-book readerului,
Citind aproape ziua
toată,
Cu un laptop micuț în
brațe
–făcut cadou de nepoți–
Scriind ce-a mai rămas
din speranță,
Pe-un blog denumit
ideologic
Scream and Go.
Tastez cu viteza
melcului încetinit de ploaie,
Chinuindu-mă încă să
înțeleg un procesor Intel
și umplându-mi hard disk-ul extern cu mii de cuvinte,
de simțăminte,
fără minte,
ca o bătrână cuminte.
Privirea îmi joacă
feste, e laptopul însuși o poveste adormită?
Îmi aduc aminte de
anii de elită. Ce ani? Ce ani? Mă întreabă mintea,
Îmi joacă și ea feste,
adică?
Iau laptopul în brațe
și-i ating ecranul LCD.
Afară, nepoții au
telefoane parcă dintr-un univers paralel.
Îmi aduc aminte de
bunica.
Nu semăn cu ea nici
cât negru sub unghie.
Era mai voinică decât
mine, la ai ei optzeci de ani.
N-avea tehnologie, nu
știa de nici-un device,
Ea nu scria.
Aș fi o bătrână alterată
dacă nu aș scrie, îmi zic,
Am nevoie de
tehnologie pentru propriul eu interior,
M-a ajutat întotdeauna
și totuși, încă,
Gândul, singur nu se
scrie.
Am optzeci de ani și mintea-mi
e vie.
Minutul s-a scurs. O ultimă privire:
Pe frunte îmi scrie
vizibil, mare,
Tehnologie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu