Okey, asta e titlul unui roman detectiv, dar ideea e ca eu era sa mooor azi.
Deja cuvantul moarte devine prea patetic, avand in vedere cat de des il folosesc. Nu-i asa? Adica nici macar eu, care scriu si incerc sa ma obisnuiesc cu moartea, nu reusesc sa scap de teama care vine odata cu constientizarea ei.
E cunoscut faptul ca nu traversez prea atenta. Dar si mai cunoscut e faptul ca cei mai multi care au o masina care poate se cred prea tari pentru a realiza ca li se poate intampla si lor.
Ideea e ca azi aproape am fost facuta una cu asflatul. Era 9 dimineata, ce pot sa spun...eram adormita. Dar m-am asigurat, masina era departe. Doua deja imi dadusera prioritate, si na, eram pe trecerea de pietoni, deci nu ar fi trebuit sa-mi fac prea mari probleme.
Dar hopaaa, vine o masina, sincer, nu stiu ce marca era, ocilez intre BMW si Mercedes. Oricum, era o masina buna, poate chiar noua, neagra [superba!] si la volan era un baietel de vreo 19 ani. Adica, serios, nu stiu cum, dar in secundele alea de teama l-am mai si admirat. Si pe el si pe masina. :))
Singurul lucru bun ar fi fost ca muream calcata de o masina misto, nu de o rabla. Sau, si mai penibil, de o ambulanta.
In orice caz, inca resimt efectul socului. Atunci, in primele minute, nici macar nu am realizat. Ma rog, eu n-am patit nimic. Nu stiu cum s-a intamplat, dar am dat un pas inapoi. Daca nu-l dadeam, erati cu totii la inmormantearea mea. [daca se intampla sa mor, sa va imbracati in alb si negru, ca sa arate si tristetea si eliberarea]
Cum spuneam, inca resimt efectul socului. Desi la 3 secunde m-a bufnit rasul, dupa vreo 5 minute am inceput sa tremur. Daca ma gandesc, n-a fost asa mare lucru. [noooo, doar era sa mor, ce mare branza?!] Dar, dar, dar, serios, mai mai ca o dadusem in plans. Nu de teama, de...soc. Adica ma gandeam; wow, daca as putea pune asta in povestea 10 zile catre rai. N-ar fi genial? E o senzatie care nu se compara cu nimic...stai doar si privesti, sau, actionezi fara sa-ti dai seama. Mai ramane doar instinctul.
Va spun eu, in acele momente de tensiune maxima creierul dispare. Parca vine o ceata in minte si nu mai stii ce sa faci. Parca ai fi complet deconectat. Si doar stai si privesti.
Din moment ce eu am facut pasul ala inapoi [si nu e un pas mare, ca eu am talpa piciorului mica:))] adica vreo 20 cm...cineva sus trebuie ca ma iubeste.
Chiar ziceam eu ieri: nimeni nu s-a intors din moarte ca sa spuna cum e...
Dar nu vreau sa fiu eu cea care se intoarce. Ce sper eu? Sa nu existe nimic rau dupa moarte. Ma rog, sa disparem pur si simplu...
Trecand peste socul meu, daca as fi avut vreo super-power, as fi alergat dupa tampitul cu masina si l-as fi omorat [nu inainte de-al tortura>:)]. Pe bune, a accelerat in loc sa incetineasca. Idiot cretin tampit handicapat fara minte; cine i-a dat carnetu?!?! Mamaie?
`miku
Deja cuvantul moarte devine prea patetic, avand in vedere cat de des il folosesc. Nu-i asa? Adica nici macar eu, care scriu si incerc sa ma obisnuiesc cu moartea, nu reusesc sa scap de teama care vine odata cu constientizarea ei.
E cunoscut faptul ca nu traversez prea atenta. Dar si mai cunoscut e faptul ca cei mai multi care au o masina care poate se cred prea tari pentru a realiza ca li se poate intampla si lor.
Ideea e ca azi aproape am fost facuta una cu asflatul. Era 9 dimineata, ce pot sa spun...eram adormita. Dar m-am asigurat, masina era departe. Doua deja imi dadusera prioritate, si na, eram pe trecerea de pietoni, deci nu ar fi trebuit sa-mi fac prea mari probleme.
Dar hopaaa, vine o masina, sincer, nu stiu ce marca era, ocilez intre BMW si Mercedes. Oricum, era o masina buna, poate chiar noua, neagra [superba!] si la volan era un baietel de vreo 19 ani. Adica, serios, nu stiu cum, dar in secundele alea de teama l-am mai si admirat. Si pe el si pe masina. :))
Singurul lucru bun ar fi fost ca muream calcata de o masina misto, nu de o rabla. Sau, si mai penibil, de o ambulanta.
In orice caz, inca resimt efectul socului. Atunci, in primele minute, nici macar nu am realizat. Ma rog, eu n-am patit nimic. Nu stiu cum s-a intamplat, dar am dat un pas inapoi. Daca nu-l dadeam, erati cu totii la inmormantearea mea. [daca se intampla sa mor, sa va imbracati in alb si negru, ca sa arate si tristetea si eliberarea]
Cum spuneam, inca resimt efectul socului. Desi la 3 secunde m-a bufnit rasul, dupa vreo 5 minute am inceput sa tremur. Daca ma gandesc, n-a fost asa mare lucru. [noooo, doar era sa mor, ce mare branza?!] Dar, dar, dar, serios, mai mai ca o dadusem in plans. Nu de teama, de...soc. Adica ma gandeam; wow, daca as putea pune asta in povestea 10 zile catre rai. N-ar fi genial? E o senzatie care nu se compara cu nimic...stai doar si privesti, sau, actionezi fara sa-ti dai seama. Mai ramane doar instinctul.
Va spun eu, in acele momente de tensiune maxima creierul dispare. Parca vine o ceata in minte si nu mai stii ce sa faci. Parca ai fi complet deconectat. Si doar stai si privesti.
Din moment ce eu am facut pasul ala inapoi [si nu e un pas mare, ca eu am talpa piciorului mica:))] adica vreo 20 cm...cineva sus trebuie ca ma iubeste.
Chiar ziceam eu ieri: nimeni nu s-a intors din moarte ca sa spuna cum e...
Dar nu vreau sa fiu eu cea care se intoarce. Ce sper eu? Sa nu existe nimic rau dupa moarte. Ma rog, sa disparem pur si simplu...
Trecand peste socul meu, daca as fi avut vreo super-power, as fi alergat dupa tampitul cu masina si l-as fi omorat [nu inainte de-al tortura>:)]. Pe bune, a accelerat in loc sa incetineasca. Idiot cretin tampit handicapat fara minte; cine i-a dat carnetu?!?! Mamaie?
`miku
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu