Punte spre nestiinta [creatie literara]

1.Punte spre neștiință

Un slab șirag de nea se întinse de-a curmezișul pe strada noastră îngustă. Se zbatu să rămână în aer, să plutească pentru un infinit, dar forța destinului său fu colosală. Și ce dacă? El are dreptul să zboare, să plutească, să se învârstă, să-și danseze valsul până la final.

Și nici prin minte nu-i trece să renunțe – are virilitatea vântului de iarnă alături, are șoapta amurgului înghețat...

Din depărtarea lui, vedea lumea: o întindere uriașă de magnitudini arzătoare. În oftatul lui înghețat, pluti ca un fluture zevzec pe deasupra tuturor, zbierând, îndrăgind, alunecând...

Cum se făcea că senzația lui compleșitoare de deja-vu franțuz era aceeași, de parcă ar fi trăit mereu și mereu un circuit complet ermetizat?

Aripa sa pufoasă zări în imediata apropiere o amărâtă creatură, un oropsit locuitor, un biet câine, șters parcă de pe fața pământului prin tremurul su frenetic. Perii negrii de kabah ai acestuia erau atât de înghețați că pentru o clipire avu impresia că în fața sa e vie o statuie.

Ștergându-se bine de spuma sa de ghiață îl privi mai bine: da, era un câine, o umilă creatură pământeană, care printr-un nefiresc aranjament dintre natură și om ajunsese să zacă la kilometrii depărtare de o casă îngrijită și călduroasă – sau cel puțin o casă.

Privindu-l mai adânc, mai mai să se rostogoloească asupra altor frați de-ai săi, observă cum biata creatură își întinse nasul umilit spre zăpada ce cădea precum sulițele ascuțite ale romanilor. Zăpada cădea puternic, cădea ca o perdea înzecită, și-i mușca din blana vie ca un vultur îndrăcit.

Animalul se scutură, dar cu siguranță aceasta nu făcu decât să-i sporească tremurul nestăpânit. Se trade mai în dosul unui bloc, scâncind ca un copil fără mamă, iar durerea lui fu împrăștiată sub forma unor săgeți mai ascuțite și cu o putere mult mai grea decât a fulgilor moi de nea.

Dar munții de ghiață ce se formaseră în jurul lui nu făceau decât să-l sperie, să-l amorțească și să-l sfâșie treptat...

Tăcut, își puse capul greu pe două labe și așteptă ca fulgii versatili să-i îngrădească viața. Ochii lui de un negru sclipitor se clătinară și se stinseră cu un amarnic clinchet.

Iar inima sa moale încetă să bată chiar în clipa următoare. Moarte, iar neaua cea de ghiață îi fu punte spre neștiință...