Dans în ploaie
Dansând cu-n aer spânzurat în ploaie,
Își sterse viața de păcate ca un mag.
Își trase repede o geacă neagră pe umăr și ieși afară. Pe scara blocului mirosea a câine ud și imediat ce afară văzu exact ce voia să vadă. Picăturile reci de apă scurgându-se peste tot, apa clătinându-se la cea mai ușoară adiere și...
„Atât de fin, atât de aromat...”
Mintea ei continua să o ia razna, căci ea, deși nu era senilă – mai cu seamă că era tânără, adora ploaia. Ca unei zeități, printr-un fel de iubire atroce, iubire dintr-o copilărie al cărei cordon ombilicat fusese tăiat prematur, ea aducea ofrande primei ploi din vară în fiecare an bisect.
Nici ea nu mai știa de ce.
Dar ce-ar fi fost de spus? De ce să nu faca asta? Mintea ei necugetata, mintea ei necoaptă...
Dar cui să-i pese de frageda copilă de numai paisprezece ani?
Părul ei de un negru albăstrui era deja ud și nici măcar nu ajunsese la collțul străzii sale. Se opri brusc, văzând doi îndrăgosți traversand strada într-o fugă mută. Pe fețele lor se vedea teamă și fericire.
Lacrimile măsluite fetei se îmbinară cu ploaia.
„Vreau și eu să iubesc...”
Privind atroce în față, privi pe urmele celor doi îndrăgosțiți – ba chiar alergă în direcția lor.
Dar pașii ei micuți nu îi ajunseră. Mintea ei fu copleșită de idei neversatile. Își dori ca viața, și așa efemeră, sa nu îi fi fost oferită.
„Dar ce să fac eu acum, când trăiesc, dar parcă aș fi moartă?”
Privirea îi era fantomatică. Pielea albă era într-un contrast prea mare cu părul negru. Pete roșiatice începură să i se scurgă de pe mâini și spate. Se sprijinise de un gard de sârmă, iar acesta mușcase din ea de parcă ar fi vrut să-i ia și ultima fărâmă de viață.
„Ce e viața...”
Închise ochii și se întinse pe asflat. Ploaia se zdrobea de ea. Corpul îi tresălta spasmatic.
„Viața e o călătorie...iar ploaia...”
Ochii părură să-i danseze în cap. Cuprinsă de friguri, se ridică și începu să-și frece umerii cu palmele. Se clătină dintr-o parte în alta. Curând, lângă ea apărure alte ființe fantomatice...legănându-se și ele alături de ea, în ploaie. Dansul lor macabru nu o sperie.
Era un dans netulburător, un dans plăcut, liniștit, ca eliberarea morții în ultimul ceas al durerilor euforice.
„Vino, copilă, vremea ta s-a dus...”
Și pășind în ritmul unui dans imaginar, ea urmă o pată de lumină spre șoaptele ce nu le atinsese încă...
Va place aceasta compunere? Imi oferiti aici un vot pentru ea?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu