Se spune ca atunci cand cazi, trebuie sa te ridici. Ei bine, ce se intampla cand nu poti sa te ridici singur? Cand esti prea ranit, cand sangele se strange in jurul tau, cand nici macar nu mai poti sa te plangi, pentru ca durerea e prea mare?
Ce poti face atunci?
Va spun eu: nu poti sa faci nimic. Esti ca pe un camp minat, daca faci o miscare gresita, "pamantul te ataca". Spun pamantul, pentru ca pamantul reprezinta factorii diversi, in cazul nostru, cei din afara. Vedem pamantul care ne arde, nu vedem cine l-a facut sa fie asa. Vedem ce vedem si credem ce credem.
Si daca stam pe un camp minat, daca nu avem voie sa facem nici-o miscare, pentru ca orice miscare inrautateste situatia, ce e de facut?
Putem noi sa stam pur si simplu si sa asteptam ajutoare?
Ce ajutoare? Oare vor veni candva? Oare macar exista ajutoare? Oare nu au murit si ele? Oare nu sunt si ele inconjurate de acelasi pamant minat, asteptand la randul lor ajutor?
Ce putem face?
Poate e ceva de facut, chiar si atunci cand si visele par indepartate.
Speranta, care nu ne lasa niciodata. Oamenii nu renunta la speranta, oricat de rau ar ajunge.
Speranta e motivul pentru care 90% dintre oameni nu-si iau viata; pentru ca, nu-i asa, suntem cu totii intr-un secol al vitezei, al schimbarilor, al plangerii, al nimicniciei, al non-repaosului...
Asa ca sa continuam sa speram. Maine va fi o zi mai buna ca azi, iar poimaine, chiar de maine va fi rea, poimaine va fi mai buna.
Enjoy the lightness,
`miku
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu