LENACOS - o migrare necesară

Era necesară o mutare. Scream and Go a fost blogul liceului și al facultății. Între 2011 și 2017 au fost șase ani în care am postat mai mult sau mai puțin despre diverse idei cotidiene. Cu toate astea, pentru a putea continua, aveam nevoie de o schimbare mare. O casă nouă, cu o fundație nouă, unde să simți varul proaspăt și curățenia absolută. Scream and Go a fost despre adolescență, răbufnire, schimbare. Lenacos, noul blog, se îndreaptă spre acceptare, înțelegere și conștientizarea maturizării. 

Vă aștept cu drag pe

LENACOS!

curând

Îmi aduc aminte de cântecul/cântatul cocoșilor – mi-am adus aminte de chestia asta stând în pat, cu ochii larg deschiși, pentru că doar când ai timpul necesar să poți adormi devreme, nu adormi.
Cu cât trec mai repede zilele, chiar și astea de vară (am impresia că va veni o zi când voi deschide ochii, voi opri alarma pentru a mai dormi cinci minute, apoi îi voi redeschide, va fi noapte, și o voi verifica pentru dimineața următoare), cu cât intru mai adânc în lume, cu fiecare milimetru kilometric pe care îl parcurg, cu atât cu atât cu atât.

Cântecul de noapte al cocoșilor mi-a dat întotdeauna siguranță, habar n-am cum și de ce, pentru că, până la urmă, nu am unde să îi aud, nici în Craiova nu aveam, probabil au intrat adânc în subconștientul meu când eram încă un copil și stăteam verile la țară. Ca ploile torențiale în care tunetele mă transformau într-un ghem mototolit sub pătură.

Dacă s-ar lua curentul, aș aștepta să răsară soarele. Dacă n-ar răsări soarele, aș aprinde focul.

De la un timp există doar în timpi rari.

Obișnuința nu e bună. Adânc înrădăcinată în noi, distruge tot ce au dezvoltat secolele acestea de revoluții tehnologice.

E infinit mai plăcută așteptarea concediului decât concediul în sine. Așteptarea a ceva bun – trăirea temerii că se va termina – aș vrea să existe ceritudini, să luăm decizii și să păstrăm constante de o viață. Nu s-a schimbat nimic.

Nici nu avem ce schimba, practic, să ne învârtim în jurul cozii e plictisitor. BUMul embrionar e, în fapt, prima acțiune non-eu și la fel se vor ține lanț – fie că vor alege să fii născut sau aruncat în tomberoane oțelite și ars pe bucățele alături de alții (în momentul de față ar fi același lucru).

Nici tu, nici părinții tăi, nu ați luat cu adevărat vreo decizi. Și nu vreau să cunosc puterea care ar putea explica totul. Irelevant.


Uimitor cum memoria rafinează și modifică trecutul, oferindu-i nostalgii deloc corecte. La momentul respectiv, evenimentul cutare nu a avut nicio importanță. Apoi vine neuronul Cutărescu și spune nu, asta a fost blablabla.


Creierul meu are un tabel imens în care desenează tabelașe mai mici, le organizează frumos în foldere cu infinite subfoldere, după care dă cu zarul. Bum. Azi o să deschidem fila Y. Obsesiile nu numai că nu se vor duce, ci se vor amplifica. Ceea ce mă face să mă întreb: cu timpul necesar la activ, aș face ce ar trebui să fac? Mda. Știm cu toții. Viziunea fatalistă e singura care rămâne întotdeauna de partea baricadei mele. 2 soldați în regiment. Vom zâmbi în fața lor și vom trăi fericiți până la adânci bătrâneți. Vom cumpăra scaune din Ikea, ne vom atârna delirurile în bradul de Crăciun.


În curând.

îți transpiră plămânii, dă-le puțin fum

you call me strong, you call me weak

but still your secrets I will keep

Draga mea, îl priveam în timp ce gesticula angrenat într-o discuție aleatorie despre Dumnezeu și sticlele de platic aruncate aiurea pe stradă. Semiîntunericul de vară din interiorul încăperii îmi trezise niște amintiri care îmi dădeau parțial un gust dulce-acrișor, parțial un zâmbet în colțul gurii.

Îmi venea să-i spun "măi, tu știi că mi-ești atât de drag încât aș vrea să – ?" și in timp ce telefonul schimba automat melodiile una spre alta, auzeam fragmente din conversația de dincolo de mine și lumea se mula pe amintirea mea, vedeam cum cerul este acoperit de un lichid vârscos și lucios ca un fel de latex roșu, ca un fel de soare topit care se scurge în vinișoare subțiri pe deasupra buricului meu.

Cumva, o ceva adâncă mă făcea să mă întreb până când?, să spun tu știi, ai vreo ide de câte ori, ai vreo idee câți oameni și-au dorit eternitatea asta.

Alunecasem într-un fel de memorii ale ultimilor cinci ani și îi vedeam pe fiecare în parte cum a ajuns aici, cum analizează încăperea, cum se lasă conduși de spiritul ăsta înalt și negru al lumii create de mine, cum piesele de mobilier sunt singura schimbare din camera asta, pentru că plecarea lor a fost mereu identică.

Știu mereu când cineva pleacă, zâmbetul acela strălucitor îmi orbește simțirile și felul în care spatele lor de schimonosește în coborârea acestor trepte extrem de idiotic proiectate. Frumusețea ta, draga mea, nu se va schimba niciodată în mintea mea.

Capul tău care se ițește de sub canapeaua cu oi îmi umple ochii cu lacrimi și îi văd pe ei, înconjurați de brațele lui largi.

Hai să spunem că.

Uite, prezentul e tot ce avem. O să stau la fel și în anii ce vor urma și le voi admira clătoriile în această lume, știind, de data aceasta, și având în minte trecutul lor. Atât de simplu acum, atât de liniar, atât de evident.

Poate că într-o zi voi obosi să tot developez filmele acestea. Într-o zi vom fi prea bătrâni pentru a mai visa, iar acela va fi moemntul în care ne vom permite sa ucidem, să dezpielițăm și să alunecăm hohote de cheaguri peste întreaga noastră ex-existență.

Oh, iubire, draga mea, într-o zi, într-o zi.

Înțeapă-mi ventriculii cu adrenalină, lasă-mi corpul să plutească deasupra ceții mării, sufletul meu o sa alerge valurile și o să scoată miliardele de facturi ale cailor de mare în timp ce mirosul șaormelor va impanzi nisipul. Mi-e dor de libertatea inefabilă îmbătată a neștiiței. Mirosul ăsta o să-mi sugă sângele nărilor și viața mea se va învârti în jurul O urilor inexistente greșite ale serilor de vară niciodată nu o să – privește-mă cum înghit fum bolnăvicios și foamea asta de carne animalismul livresc se stinge dă-mi o bere seara vine tac tac tac. Așa pură. Atât de pură. – a rămas și e atât de aboslută.



Pe scaunele albastre ale metroului sunt Urmele de transpirație lăsate de plămânii călătorilor. Asta lăsam noi in urmă.

liniile măriei tale

hai să ne agățăm fiecare deget de la picioare în cuierele astea care strălucesc pe cer.

Doamne, de unde vine durerea asta de cap? migrenele astea mă sug de sevă mai rău ca toropeala uscată a nopților de vară


se făcea că trecuse doar un an și atâtea se schimbaseră, fețele astea își silabisiseră amintirile atât de puternic în ochii mei încât mă închisesem în cuștile din creierele lor. zăceau mâncate pe jumătate picioare de cal cu puf roz în înaltul crestelor de punkeri. se aplecau plopii și îmi mângâiau urechile elfi înalți, cu părul azuriu și ochi lunguieți.

se făcea că era o noapte întinsă până-n adâncul neoanelor celor mai firave ale arterelor mele, o noapte absolută a tuturor șanselor care au fost și nu s-au împlinit. zburdam lână tine, frumosul meu androgin-pereche, iar pe un nor plutea Rața Mandarină căutându-și amantul. visai la nopți amarantine și îmi strângeai mâna cu o putere ruptă din degetul mic al celui de-al treilea picior al lui dumnezeu. și-n timp ce tu pluteai spre ea, întreaga mea ființă se contopea cu nemurirea, traversam non-existentul prezent și mă îndreptam spre acel sublim trecut în care nici eu, nici tu nu am trăit. să nu ne fi născut din carne, să nu ne fi curs balele în încercarea noastră frivolă de a atinge mărul cunoașterii. să fi trăit în neștiință și fericirea să ne fi fost necunoscută.

ascuțitoare pentru păuni

#timpul liber, necunoscuta cu vreo n’șpe mii de variabile într-o mirifică ecuație. clișeu.

# joi seara gătim mămăliguță cu brânză și punem o felie de bacon pe deasupra. plătim întreținerea. clișeu.

# dimineața mă trezesc la ora 6, adorm înapoi până la 8. la 10 seara mă întorc acasă. clișeu.

# în fiecare zi X a fiecărei luni primim ideea de salariu sub forma unui onorariu virtual. banii nu sunt scoși niciodată din lumea aceea. se fac plăți și se cumpără produse care expiră la fel de repede ca zâmbetele automate ale recepționerelor.

# aș vrea să mă mut la țară, să mă închid în țarcul găinilor și să le ascult prostia. un fel de relaxare utopică ne bântuie din când în când. somnul adânc nu mai există. te trezești de parcă ai fi dormit cu ochii căscați, cu gura plină de caracatițe, cu părul îmbâcsit, de parcă ai fi un fel de Dorothy teleportată nu în Oz, ci în lumea reală a –

# locul ăsta, serviciul, mi-a devenit familie și casă în cel mai macabru mod cu putință. nu exist nici în afara încăperii acesteia imense extrem de răcoroase (memento: adu-ți o geacă dacă vrei să procreezi în această viață. P.S. nu vrei, dar spatele trebuie să fie întreg). există doar ea, molusca imensă, noi suntem celulele programate să o hrănească, nu avem memorie proprie și nici ADN, nu avem viziuni și vise. avem laptopuri și monitoare imense în care ne prosternăm cel puțin 12 ore din existența zilnică. restul constă în drumul spre pat și drumul spre baie. mâncarea nu mai există.

# țipă mă cât de tare poți că nu îți e frică și bine faci că nici nu ar trebui lumea e mare și frumoasă mai murim din când în cand dar n-ai ce face iubire să fie

# voiam să mai zic: îmi e așa de dor de mine încât simt c-o să-mi vărs amintirile-n vena timpului, o să-mi iau bocceluța și-o să plec pe tărâmul soarelui care arde verde puternic

normal.

Întotdeauna am avut senzația asta în data asta, 21 iunie, cum că mai bine m-aș închide într-o cameră, aș apăsa butonul log off și m-aș deconecta complet. Mă blochează cumva ziua asta. Emoțional și sentimental mă învârt în jurul unui mare minus. Mă ține, în același timp, o coajă netedă, ca o plută, la suprafața acestui haos. Ca și cum corpul ar pluti liniștit pe mare, în timp ce capul îmi e dat pe spate și nările sunt scufundate în apă. În gură intră, când și când, cate un val sărat-amărui de adrenalină. Prin nări nu poate pătrunde aerul, iar în momentele scurte ale dezechilibrului mării întreg corpul se sufocă și cu fiecare sufocare se apropie căderea. Pajiștea de pe fundul mării este frumoasă, dar nu am fost concepuți pentru ea.

Nările din apă nu lasă plămânii să-și întrupeze fericirea.

Există o amețeală constantă de parcă nu aș respira, de parcă mintea mea uită că e aici, iar corpul rămâne suspendat într-un ceva ce nu e al meu.

Vă imaginați cum ar fi să trăim invers?

Cu diferențele fiecărei religii în parte, să ne naștem din mormânt, din cenușă, din intestinele familiilor noastre (ceea ce s-ar asemăna cu prezenta cale spre Pământ, dar mă refer, aici, la endocanibalism - ritual străvechi in principal al triburilor africane prin care se ingurgita corpul întreg sau, mai târziu, porțiuni cheie (inimă, ochi) ale persoanelor decedate dintr-o familie sau dintr-un trib) apoi să întinerim, apoi să fim copii. Numai că nu sunt încă decisă în legătură cu celălalt final, a doua naștere, a doua moarte. Ce urmează după copilărie? „Strania poveste a lui Benjamin Button” a lui Fitzgerald se termină cu decesul, însă decesul în starea de bebeluș este cu mult mai ilogic decât decesul natural actual.

x

bezmeclaticii, actul secundar

ramă: un apartament cu 3 camere. într-una dintre ele, în colț, cu spatele spre ușă, o păpușă de plastic cu dimensiuni relativ umane stă rezemată de un scaun pliant din fier. în fața ei e un șevalet, iar șevaletul e acoperit cu un cearșaf din plastic roșu.

într-un dormitor mic, izolat fonic, un băiat are picioarele legate cu o funie și stă atârnat de tavan, cu vârfurile degetelor de la mâini atingând podeaua. ochii i se scurg ca o dulceață de afine, băltind dedesubtul capului

în cea de-a treia cameră o umbră cântă la ukulele. în depărtare se aude o ploaie torențială. se sparge un geam

într-un spital, un șobolan lasă urme roșiatice de puroi sub nasul unei fetițe care doarme adânc.





e frig.
și ar trebui să bem bere.


plus că, marea mea problemă a fost că


toți poartă același tricou
și stau pe același scaun
și-mi privesc picturile în același fel
au ochii colorați diferit, mințile li se schimbă de la o oră la alta
bezmetici în timp ce zac nădușiți sub păturile de pe pat
visând una alta

le ceasornicar & le om prost

# cumva, cu toți anii care au trecut și experiența care a fost dobândită, cu toate clarificările de genul exist pentru că și mi-am găsit vocația (dar de fapt, stai așa, că) și lasă, fac asta că așa simt (mă descurc eu după), nu am găsit acel smoc de certitudine care este necesar unei vieți cursive.

# O.K., mi-am impus un raționament clar, are deviații dese, dar există, e acolo, iar balansul cu ce este în mine este bun, dar cumva, cumva, parcă ar fi mai multe rotițe înauntru care se învârt anapoda, care se încurcă una pe alta

# pentru fiecare ceas obișnuia să existe un ceasornicar, mai mult sau mai puțin profesionist. în ultimii ani, însă, necesitatea ceasornicarului a fost înlocuită de multitudinea ofertei de ceasuri. de ce să repari un ceas, oricât de bun ar fi fost, oricât de mult ai fi ținut la el, când poți să cumperi altul, nou nou nou, și să îl porți până ce se va fi stricat și acesta? pentru ca după să treci la alt ceas și tot așa. e mai simplu, bineînțeles, dar primul tău ceas va rămâne undeva, va continua să însemne ceva, poate că într-o zi, pe nesimțite, va porni, și, auzindu-i ticăielile minuscule, îți vei aduce aminte de inima ta.

# vorbind despre oameni –

a venit căldura, acoperă-mi nasul cu ceva

# emoție de putoare, de miku miyuuki.

A venit căldura, acoperă-mi nasul cu ceva,
cu umbra unei măști de gaze, sau mai bine cu umbra ta.

Mă tem că n-am te să mai pot mirosi, uneori,
că or s-apară transpirații de-or să pută până la nori,
că ai să te-ascunzi într-un subraț străin,
și el o să se-nchidă cu o duhoare de cretin.

Și-atunci îmi pun o mână la nas și tac,
iau hainele jegoase și le-nec în mare,
Șuier săpunul și îl scot și-l prefac
Într-o cadă mare.

god i know no good title

# combinarea nevoilor.

odată ce acel punct comun (benefic sau nu) al nevoilor a ieșit cumva din discuție, reorientarea lor este absolut necesară. ce mănânci, cum te speli, produse de întreținere, bani ș.a.m.d. se transformă într-o nebuloasă adâncă și (re)începi să privești totul de undeva din adânc.

chestia e că toată treaba asta are ecou. mă rog, felul în care privești ce privești se răsfrânge asupa lumii cam ca atunci când ai o cască în ureche și auzi dar nu înțelegi ce spun oamenii. și toate oscilările astea între viața e cel mai bun blabla, viața e cretină și suge blabla (în engleză sună mai bine, în română are emfază) devin la un moment dat inutile.

atât de inutile că nimic nu te mai poate scoate din sărite. ajută să falsezi așa aiurea doar de dragul de a mima reacțiile normale. e drăguț să mimezi reacții. așa poți să observi mai bine reacțiile reacțiilor tale. și la scurt timp totul se îndreaptă.

vorbesc prostii. entuziasmul nu scade nici măcar în momentele cele mai grele. entuziasmul e speranța aia că încă trăiești și mai ai o șansă. entuziasmul –––

își bagă (insert paraziții here)

# concluzia e că trebuie să îndepărtezi mucegaiul cumva. dar știi, dacă nu era mucegaiul, n-aveam penicilina.

#(pe wikipedia scrie: "În mai puțin de un secol de când penicilina fost descoperită, antibioticele au salvat peste 200 de milioane de vieți" –> chestia e că oamenii aceștia salvați de penicilină tot au murit/vor muri).

vede cineva gaura de vierme din tavan?

# despre obișnuință/dependență. predica I. ziua 1.
cum spuneam, delirul nu poate fi oprit, dar –

mă gândeam duminica trecută în timp ce ploua la faptul că am devenit atât de dependentă de toată tehnologia asta că, dacă rămân fără telefon, în primă instanță nu știu ce să fac. e adevărat, în metrou e ok. dacă nu te holbezi în telefon, te holbezi la oameni. și când vine vorba de holbat, mă abțin cu greu, așa că telefonul e un device bun.

dar am devenit atât de dependentă că nu mă pot abține să nu verific din 5 în 5 minute ceva. și dacă nu e nimic nou, verific ora. vremea. calendarul.

telefonul ăsta e vital. cartela cu minute aparent nelimitate e vitală. împreună au creat monștri din oameni, dar mna.

# corpul meu percepe căldura asta de afară ca pe o invitație la mare. unde mai pui și că e o dubiță (dubioasă) care vinde mâncare fat&furious or so și oferă melodii specifice.

# e ciudat cum dintr-o dată toate planurile alea clare, exacte, absolut de neschimbat, se duc. și e interesant felul în care cu un oarecare minim de efort te întorci la o viață care – poate – ți se potrivește ca o mănușă (mânușile, de fapt, nu se potrivesc atât de bine; sunt mari, chiar și alea de piele; fac mâna să arate ciudat și nu, nu vin mulate pe piele decât dacă sunt din latex, dar nici atunci perfect /// așa că e aiurea expresia asta, dar e bună în context, e clasică, merge, merge și-așa) pentru că ești tu și e bine să fii tu, ești mulțumit și trist, mulțumit și fericit.

# nu de alta, dar într-o zi s-ar putea chiar să și mori. și asta ar fi urât din partea vieții, nu?

#dragostea ține mai puțin ca un hamster

# cum stăteam eu așa frumos în pat gândindu-mă la cine știe ce (pentru că ai posibilitatea de a te trezi la 9, dar somnul fix în ziua aia nu e) îmi dau seama de o chestie: e prima oară când mă trezește rotița hamsterului. și tot gândindu-mă la hamsteri, la cat de sensibili sunt (și hamsterul ăsta e pe ducă), mi-a venit ideea asta cum că dragostea ar dura mai puțin decât viața unui hamster.

adică așa:
un hamster normal trăiește în medie 3 ani. sunt unii care trăiesc 4 sau 5, dar sunt rari și nu o să știi niciodată dacă atunci când iei hamsterul o să fie unul din aceia cu gene bune și o să trăiască mult. la ce poți să te aștepți e să moară oricând. nu știi când îl trage curentul, se taie într-un vârf de scobitoare, se aruncă singur nemernicește din pat într-o disperată acțiune a unei iluzii a lumii mai bune de afară

hamsterii pitici țin viața în ei chiar mai puțin. 1 an, hai 2, în cel mai bun caz.

așa că, na, poftim.

a fost odată o seară boemă de corporatist

#de atât de multă privare de somn s-a ajuns la un fel de depravare a minții.

# mai vreau să spun că urmărindu-le pe femeile de serviciu cum strâng gunoiul în fiecare seară mă pune pe gânduri. mă rog, nu ca și cum ar fi vreo dilemă existențială, ci 1. îmi aduc aminte de vara în care am lucrat la mare ca ospătar (ospătăriță, hm), 2. lumea asta e a naibii de tâmpită.

stai așa și te gândești ce-o fi în gândul lor. ospătărița-eu eram încântată să lucrez cu oamenii, dar spre sfârșitul serii îmi venea întotdeauna să le arunc berile în față.

mă gândeam așa, că pe fețele unora dintre aceste femei de serviciu (cred că funcția are o denumire mai academică, dar nu îmi vine în minte acum) se vede clar dezgustul pentru munca lor. bineînțeles, asta nu ar fi o problemă. nu e cea mai fericită situație. dar se vede dezgustul și pentru noi, ceilalți nefericiți, care stăm la birou.

nu știu exact unde voiam să ajung cu ideea asta. cert e că, evident, să stai la birou e mai bine decât să strângi gunoiul. dar chiar și-așa, viața oricum nu capătă vreun sens extraordinar. la o adică, în pământ ajungem cu toții.

#mi-a plăcut asta: palme transpirate ca de melc. my boss said it. good one, good one.

dedulunismile

# ieri ploua. era exact genul ăla de ploaie când ieși pe balcon și bei ultimele guri dintr-o cafea rece, care a rămas acolo de noaptea trecută.
cumva, ar fi fost prea poetic să citești și o carte. cafeaua și ploaia înseamnă deja destul. e tare liniștea aia de duminică după-amiază, când cei care au fost prin baruri noaptea trecută probabil că dorm, iar ceilalți nu au destul chef să mai iasă din casă. după-amiezele de duminică cred că sunt cele mai liniștite momente ale săptămânii. după-amiezele de duminică sunt, de fapt, un fel de crepuscul. e atât de multă liniște. și la un moment dat îți dai seama că nu are cum să fie doar atât.
oricât de multe picături subțiri și dese de ploaie ar cădea, la un moment dat liniștea asta tot se strică.
următorul moment?
seara. serile de duminică sunt, în schimb, groaznicele minute ale săptămânii. te-ai obișnuit cu liniștea și normal că par îngrozitoare.

în fine.

# luni dimineața.
gara e superbă luni dimineața. plină de oameni, de lumină, e o agitație constructivă. are un aer pozitiv. bun pentru tot restul săptămânii. nu ca duminica (tricky, way too tricky).
aerul ăsta devreme de luni dimineața. rece. și lumină. atât. de. multă. lumină.