Sunt în mijlocul oamenilor, dar mă simt atât de departe de ceea ce numesc ei adevăr. Uneori mă întreb dacă nu e cumva un vis cu sfârșit tragic.
…
E mai cu putință a-ți pune capul în gura unui leu decât a-ți spune părerea într-o lume evaluată atât de simplist; privesc în jurul meu și văd doar indiferență și tragic. Dacă privesc în sus ploaia îmi aruncă sulițe rotunde în ochi, privesc spre oameni și tot ce primesc e mai puțin decât o licărire trecătoare.
Ar trebui să ne privim sub forma unor entități pentru a ne înțelege cum se cuvine. Vorbesc despre înțelegerea spirituală, de care mulți din noi au uitat să se mai lege. Nu am de gând să intru în detaliile unei lumi psihologice pentru că ar fi mult prea devreme și mai presus de asta, nu ar interesa în amănunt.
Spunem că evoluăm, dar suntem asemeni celor de acum 100 de ani: există intelectuali, și există oameni de rând. Ne rezumăm la privirea unor reclame expuse sub forma unor afișe sau vorbe în van, și tot ceea citim în amănunt mai este prețul unei genți Prada sau aroma unui Giorgio Armani contrafăcut – pe falsitate și atracție trupească se bazează orice persoană care vrea să fie cineva în societate.
Se zice însă, că uneori e mai bine să ne impunem un stil de viață decât să apelăm la ceea ce este strict animalic - sau mai ușor spus - cunoscut. Dacă privim atent în jurul nostru, analizând în primul rând apariția publică și mimica, putem asemăna oamenii cu o multitudine de nori. Nu-i așa? Dacă ne-am uita spre cer într-o zi de primăvară, mai ales la apus, am putea observa acele forme ce se conturează în bătaia ultimelor raze ale soarelui. Asemeni sutelor de nori sunt oamenii - mulți, cu diferite forme, cu diferite percepții, cu diferite traiectorii. Aici intervine partea ce ajută la înțelegerea clară a semenilor: ca și norii, unii oameni au niște forme spirituale mai intense, putem deosebi mai clar acel ceva în ei, putem vedea cum plutesc spre o altă viziune. Ei percep parcă mai în detaliu, ei văd și înțeleg altfel. Ei sunt artiștii.
M-am întrebat atunci: ce-i un artist? Am vizitat muzee și am ascultat compoziții clasice, am mers la teatru și cinema, dar mă întreb, aceea-i arta? Ceea ce se vede cu ochiul liber în aceste timpuri nu este altceva dect o degradare acidă a realității, poate, a frumosului. Pentru a descoperi artistul din omul care joacă rolul destinului în propria-ți față trebuie mai întâi să te cunoști pe sine. Așa cum un doctor află durerea pacientului printr-o examinare atentă, așa și noi trebuie să aflăm care-i gândul celui din fața noastră, gând care se relevă bine și prin acțiunile sale, prin modul în care-și arată durerea, interiorul.
Pentru artist, în componența sa psihologică, arta e un fel de cauză ce conduce sprea acea stare de veghe – ca un drog. Dacă luăm aminte la creațiile eminesciene putem vedea acea nevoie a autorului reflectată în mod normal în eul liric, acea nevoie strictă de intim și despărțire de lumea existentă. Dacă nu ar fi fost Maiorescu, poate că singurul volum de poeme publicat în timpul vieții sale nu ar fi fost niciodată arătat lumii – pentru Eminescu arta poeziei era sacralizată, devenise poate o escapadă, o înlănțuire de vieți paralele care prindeau viață doar în prezența eului creator.
Dacă prezentul din propria noastră realitate nu ne este relatat la persoana I, atunci muzicalitatea vieții își pierde efectul. Așa cum în percepția personală drogul este mai mult un necesar impus fără nici-o avangardă, așa adevăratul artist își dă în vileag creația – nu ascunde nimic, nu se lasă purtat de ideile preconcepute ale necunoscătorilor, el se avântă primul în război, el se lasă primul ucis în lupta infinită a părerilor contradictorii.
Putem percepe artistul ca pe o formă a omului mai aparte. Cel mai mare dar și cea mai mare nenorocire ce poate atinge un artist este viziunea – el percepe lucrurile într-un mod personal, e capabil să discearnă într-o măsură mai mare adevărul de minciună și, este întotdeauna cel mai blamat din societate. Dacă aruncăm o privire spre vechii artiști din varii domenii putem să vedem o fărâmă de tristețe, un dram de modestie și multă durere.
Îmi vin în minte niște versuri contemporane ale unei formații care se vrea din nou celebră: «The pain of love will last forever/Let’s celebrate the pain together»1. Dacă ar fi să interpretăm versurile, ne-am putea gândi la adevăratul scop al artiștilor: ei ne arată gândurile cu acea dragoste infinită ce transmite emoțiile și ne subjugă unei realități posibile în creațiile lor, fie proză, pictură, muzică, dans, ș.a.m.d.
Am scris textul de mai sus acum mult timp, in incercarea definirii proprii. Si trecand timpul am ajuns la concluzia ca definirea, cunoasterea, inseamna moarte. Si daca moartea nu iti mai este o piedica, atunci vei trai vesnic. Acesta este un motiv pentru care moartea ma fascineaza atat de tare. Moartea ma invie.
`miku
"Sulberă-mă", de Tahereh Mafi.
Ok, care ma injura/se gandeste la mine? Ca toata ziua n-am facut altceva decat sa sughit. Si m-a bufnit un ras asa isteric in ora de romana...molipsitor, ha?!:))
Nu am mai baut Cola de cateva luni. Iubesc Cola. Ador Cola. E drogul meu legal. Dar...am renuntat la ea. Si am dat de apa minerala, pe care pana acum putin timp nu o bagasem prea tare in seama.
Am inceput aseara , impreuna cu Ramona, pe blogul Altfel-de-Carti, o campanie de publicare a cartii "The Way We Fall" de Megan Crewe, in Romania. Sincer, mie imi place cum scrie aceasta autoare. Am citit primul capitol al cartii si mi se pare interesanta, si, ca si carte, e mult mai buna decat multe care au fost traduse si publicate in ultimul timp.
Ce irealitate imediata ne inconjoara? Primul lucru la care m-am gandit au fost ingerii. De mica am stiut de ingeri, la urma urmei, cine nu cunoaste rugaciunea "Inger, ingerasul meu", pe care care daca nu mama, atunci bunica ne-o spune cu siguranta.
1.Luati prima carte pe care o gasiti la indemana si transcrieti primul paragraf.
Eu sunt ceea ce in satul nostru se numeste „cineva care nu a murit inca” – o vaduva, in varsta de optzeci de ani. Fara sotul meu, zilele sunt lungi. Nu-mi mai pasa de mancarurile pe care Bujor si celelalte le pregatesc pentru mine. Nu mai astept cu nerabdare evenimentele fericite care se aduna cu usurinta sub acoperisul nostru. Acum numai trecutul ma mai intereseaza. Dupa tot acest timp, pot sa spun in sfarsit lucrurile pe care nu le puteam spune atunci cand depindeam de familia in care m-am nascut, ca sa ma creasca, sau de familia sotului meu, ca sa ma intretina. Am o viata intreaga de povestit; nu mai am nimic de pierdut si cred ca prea putine persoane ar putea fi ranite de relatarile mele. [Floare de zapada si evantaiul secret de Lisa See]
3.Scrieti un citat dintr-o carte care v-a dat de gandit.
E chiar aici. E rezistenta la apa. La socuri. Are GPS, husa inclusa, card 4GB si trepied. Ce-mi pot dori mai mult? Cu toate astea, parca imi da de banuit pretul. Adica da, e o camera compacta, dar totusi...e Pentax, parca aveau preturi gen...5000lei sau asa ceva.:-?
